iubirea

La poarta cetății te-am cuprins
cu pieptul sfărâmat
de-atâta strângere-n mine...

te zbăteai – fecioară –
strigând c-am ucis...

îți plângeai părinții și frații
cu brațul alb
încolăcindu-mi grumazul,
înrourat de tine,
cu frică și speranță,
cu iluzii și jertfă, și ură...
cum de la zei ai învățat
să fii nevinovată...
nevinovata de pe urmă
sau...
nevinovata dintâi
iubind cum n-ai învățat vreodată
în lume...




ura

din ura cu care-ai aflat că vei naște
îmi doreai sfărâmarea
spre a putea cuprinde
într-un pumn de cenușă
visul tău... numai și numai visul tău...
ascuns de lumea discretă
neînchinând la altar trupul meu
pe care l-ai fi ars...
ori ca erou năvalnic cu brațele de smirnă,
sunând metalul rece odată cu cetatea –
ce s-ar fi dat la zei ucisă prea târziu,
ori ca un demon sacru
trosnind în vâlvătaie
și rădăcini, și oameni, și ziduri
ca deșertul ce adunat în piatră
s-ar plictisi de moarte,
ca lutul dintr-un braț care-a ucis prea mult



încleștarea

curgându-mi pe gât și pe chip
lupta ce-am dat prin ploi ascuțite
cu săbii și caii speriați
răsturnându-ne în lut și cadavre...
a oameni mirosind în spre moarte,
lovind, ori fugind către oameni,
cu ochii de cer agățați,
făgăduind încleștarea
cu genunchii în sânge,
rugându-mă la zei să pot zgudui pământul
cu barba ciuntită de-un arc,
și-o coastă căzută-n țărână...
aramă și codrii gustam pentru tine
cu pasu-arcuit fără minte,
priveam sângeriu către cer a salvare,
cu ochii albaștri în gând
cetatea să ard... să te fur,
să trăiesc, să te apăr de-ai mei
și să-ți jur



femeia

dar acum...
îmi smulgi armura cu dinții
căutând pătimașă învinsul...
să îl vindeci, să-l naști
ca pe-un zeu
mult mai necruțător
decât am fost cu ai tăi
tu însuți război...
destrămare chiar tu,
crescând străinul iubit, iubit să ucidă...
să ucidă în vremea când
moartea-ți va fi
de la străini întâmplare
cu fiii prea tineri - eroi de castel -
iar eu... străin...
fără prieteni să strig, fără arme să lupt,
ori viteji să m-ajute
din cenușa cetății să smulg pe ai tăi... pe ai mei,
și mai ales pe tine - retrăind încleștarea
cu fruntea-n pământ și gândul la zei
pentru fii, pentru tot ce-i al meu,
să mă mut dintre săbii, să mă-nclin la săgeți,
din braț să ucid ce-i-nainte, ori după,
rotindu-mă falnic, cu pieptul de fier,
lovindu-mă slut de-un dușman ca și mine
ce te vrea neștiută...
neștiută – a lui!



Și... moartea

cu Hades de mână te-oi privi
străină de mine,
neiubită în rochie albă
sau roșie dansând
cu groaza – scăldată în plâns

c-ai pierdut și părinți,
și copii, și-un viteaz
fără zid, fără lume
cu arme și patimi
zburând...

cu pieptul de fier
amintind de-o fecioară...

răpită cu ură, iubită...
și-atât.