A murit dresorul de sticleți!...
A murit și ultimul dresor...
A murit cu mâinile pe ei,
Și cu ochii-nfipți în ochii lor!...
Și-n odaia lui n-au mai rămas
Decât note muzicale, desenate pe pereți,
Portativele de sârmă, fabricate de ovrei,
Coliviile de sfoară, cu grăunțele de mei...
Și vreo sută de duzini de cântăreți
Îmbrăcați în doliu mare,
Care i-au cântat la-nmormântare
Și-au să-i cânte și la parastas...

A murit dresorul de sticleți!...
A murit dresorul, fericit
Că sticleții lui –
Copiii nimănui –
L-au stimat și l-au iubit...
Și că el a scos din ei
O falangă minunată
De maeștri cântăreți –
Nu țârcovnici mititei,
Ca dresorii de-altădată!...
Căci e drept că-n viață lucrul cel mai greu
E să-și piardă omul vremea cu sticleții,
Ca să pună la curent analfabeții
Cu ce-a neglijat să-i pună Dumnezeu!...

A murit dresorul de sticleți!...
Dar –
Surpriză mare –
După ce-a murit,
Guralivii cântăreți s-au răzvrătit,
Declarând că-n cariera lor
Nu mai au nevoie de un alt dresor!...

Și din coliviile de sfoară
Au zburat cu toții, să cânte-n stradă-afară...
Și-au jurat solemn pe viitor,
O completă libertate
Pentru cântecele toate...
Și sticleții toți –
Să cânte numai după capul lor!...

A murit dresorul de sticleți!...
Bine c-a murit la timp și el –
Căci era bătrân,
Bețiv
Și chel...
Dar, la drept vorbind, era „dresor” –
Fiindcă, după moartea lui, sticleții
Când au încercat din nou să cânte
Numai după capul lor...
Au dat „kix” cu toți,
Și cântăreții
S-au întors afoni în colivie!...
S-au întors cu toții!...
Dar ce folos –
Că dresorul ce-a murit n-a fost Christos,
Și dresorul mort nu mai învie!...