Cuvînt către cei care au timp să citească.


Această carte, deși nu pare, este primul volum al memoriilor pe care intenționez să le scriu înainte de a veni elicopterul să mă salte și pe mine de pe acoperișul palatului Cotroceni.
Nu am dorit nici o clipă ca subiectul central al acestei scrieri să devină evenimentele neclare din Decembrie ‘89, ci mai degrabă să reconstruiesc o imagine cît mai apropiată de adevărul istoric și de ceea ce, de-a lungul unei vieți zbuciumate, am încercat să împlinesc.
Dar discursul literar, în libera lui curgere, a produs o deplasare a subiectului spre extrema stîngă ( sau dreaptă, depinde de punctul din care privești adevărul) astfel că tema inițială s-a diluat într-o amalgamată gîlceavă polemică între eul meu spiritual și eul meu politic.
În plus cenzura a tăiat capitole și pasaje întregi care nu concordau cu.
Eu sper că totuși cititorii vor sesiza principalele puncte pe care am încercat să le dezvolt:
1. Efortul de a înfiera acele persoane, personalități și tovarăși care au încercat în mod abuziv și apartinic să pună mîna pe așa denumita generic, revoluție.
2. De ce n-au pus ei mîna pe ea și am pus-o noi.
3. Pe ce au pus ei mîna de fapt și cum o țin ei în mînă la momentul actual de acuma.
4. Modalitățile de integrare a României în Europa, sau în cel mai rău caz de integrare a Europei în România.
5. Diverse.
Doresc să fac oarecare precizări și anume:
a) Cînd imediat la sfîrșitul lui Decembrie ‘89, o mulțime de cetățeni străini din țările vecine și prietene sau din țările invers, precum și o mulțime de ziariști externi din o anumită parte a presei au venit în România, au rămas pur și simplu uimiți de faptul că noi știm să vorbim limbi străine. Au fost mai ales impresionați de rusa fluentă pe care o vorbesc încă din fragedă copilărie, ei necunoscînd nici acel amănunt bigrafic din tinerețea mea studioasă, cînd am fost un eminent student la Academia de Ape de la Nancy (un orășel de la marginea Moscovei). S- au mirat de asemenea că știm să vorbim la telefon și că am învățat de unde se oprește faxul cînd începe să piuie că i s-a terminat hîrtia.
Căci în concepția lor de occidentali înfumurați și din topor, România era o țară primitivă, plină de lanuri de porumb hibrid Fundulea 246, prin care- ca niște vaci cuminți de tablă- se plimbă combine cooperatiste, iar undeva în centrul agricol plin de hîrtoape, se află Casa Poporului, Casa Scînteii, Casa Armatei și Casa de Economii și Consemnațiuni.
Această imagine falsă a fost pe loc spulberată
cînd au dat ochii cu grănicerii români, care i-au scotocit pînă și în gaura XXXXX [CENZURAT] (cuvîntul cenzurat a fost:popoului).
b) datorită hazardului s-au făcut paralele și apropieri între autobiografia mea oficială și evenimentele de tip revoluționar-militant-combatante, care se derulau pe străzile patriei în acel Decembrie tumultuos, mergîndu-se pe ideea că la origine, eu aș fi autorul acestor manopere care au dus la împușcarea premeditată și a odioasei sale.
Ceea ce nu are nici o bază științifică și poate fi socotit ca un amestec în treburile interne.
Dar treacă de la mine, deoarece eu sînt un individ adept al toleranței și al consensului la masa verde cu nouă bile.
c) Eu toată viața mea biografică, datorită naturii sarcinilor pe care mi le-a dat partidul, am fost un om care a trăit printre oameni, cu oamenii, despre oameni și mai ales pentru oameni.
Întodeauna am încercat să-i înțeleg și să fiu ca ei.
Am mîncat în mod voluntar salam cu soia, iar în iernile grele opream gazul din teracotă și mă culcam înfofolit în într-o bundiță de miel și cu căciula de astrahan pe cap. Am ajuns astfel să cunosc realitățile crude ale peisajului socio-economico-profesional și ceea ce i-a împins pe oameni pe stradă într-o paroxistică ieșire din răbdări.
Căci domnilor, credeți-mă nu există pedeapsă mai mare pentru un popor, decît să doarmă cu bundiță și căciulă de astrahan, deoarece mirosul de oaie te tîmpește iar cînd te scoli în zori pentru necesitățile fiziologice ale organismului, ai capul de plumb, picioarele de gelatină și limba de lemn.
Drept care am găsit motivația psiho-logică a scrierii acestei cărți care dorește să scoată adevărul la iveală și să sece lagunele istoriei.
Pentru că înainte de toate eu cred în destinul de schimbare în bine al României, măi dragă !





Mișcarea de Eliberare și Emancipare Socială din Decembrie 1989 și nașterile noii puteri

În ziua de 22 Decembrie 1989 ora 12.06, un elicopter ateriza forțat pe acoperișul Senatului(am uitat cum se numea anterior).
Pilotul, mahmur deoarece cu o zi înainte se îmbătase la o cumetrie cu țuică de Pitești, uitase la decolare să își facă plinul de combustibil, așa că se oprise pe acoperiș deoarece confundase casa liftului cu o stație PECO.
Tocmai se scobea în geacă după ceva mărunțiș pentru benzină, cînd de el s-a apropiat un bărbat mărunt cu palton luxos și căciula brumărie adînc înfundată pe urechi, care i-a ordonat impetuos: „Du-mă la Snagov“.
Pilotul a fost convins în acel moment, că cel care se urcase deja în carlinga aparatului, trăgînd după el o băbuță smochinită înfofolită în niște zdrențe de Chinchila, era socru-său, însoțit de tanti Safta surdomuta de care se temea foarte tare, deoarece cu o seară înainte, beat fiind, o înjurase de cristelniță și parastas pentru că îl împiedecase să o cotonogească pe nevastă-sa.
Drept care simțindu-se cu musca pe chelie, a decolat cu privirile ațintite rușinat în pământ. A putut observa astfel în timp ce lua înălțime, o mare mulțime de oameni agitați care ocupau piața pe care tocmai o survola.
„Să știi că a băgat zahăr la liber“ a reflectat fulgerător pilotul (reflexe de aviator) și a vrut să întoarcă să se așeze la coadă.
Atunci babeta cu cinchile l-a apostofat: „La Snagov, morții mă-ti!“.
În acel moment, el a realizat pe cine transportă în carlingă și s-a eliberat de mahmureală.
„Am înțeles că, avea să declare mai tîrziu pilotul, soarta României stă în mîinile mele. Eram confuz dar lucid, plin de o frică acidă care îmi rodea mațele, dar hotărît să merg cu orice preț pînă la capăt.
Așa că i-am dus la Snagov, nu înainte de a-i ocoli pînă i-am amețit prin toate colțurile Sectorului Agricol Ilfov și am pus în funcție și aparatul de taxare.
Era un moment istoric trăit cu incandescență !“
Cum s-a ajuns aici?
De ce ?
Pentru ce?
Pentru cine?
Pentru cît timp?
Sînt acestea întrebările fundamentale care vor jalona istoria?
De fel !
Dar poate va veni o zi în care ele vor fi.
O zi în care, ca cel mai în măsură și în cunoștiință de cauză, va trebui să dau răspunsuri.
Dar ține-ți minte ce vă zic vouă ca un baci care vă va conduce pînă la adănci bătrănețe:
Nu voi răspunde decît în fața Camerelor Reunite ale Parlamentului.
*.*



De fapt în România treaba era coaptă mai de mult.
Exista deja sîmburele pluripartidismului, care se formase printre pensionarii care stăteau la coadă la lapte.
Ei se așezau dimineața, cam așa pe la trei noaptea,
în fața magazinului pe două rînduri.
Extrema stîngă, extrema dreaptă.
Cozile erau întodeauna orientate cu fața spre Est în așa fel încît Lumina care Vine de la Răsărit să îi învăluie pe bătrîni frontal, să le mai înmoaiele oasele anchilozate.
Ei se așezau pe categorii socio- profesioniste.
Municitorii mai în față pe stînga, cumpărîndu-și cîte o sticlă de rachiu Trei Spice, funcționarii mai în dreapta și la fereală, împărțindu-și din termos cafea nechezol dreasă cu rom Havana, intelectualii pendulînd în funcție de invitațiile care veneau, fie la o șeptică, fie la o canastă.
Căci lumea la coadă, lega plasele pline cu sticle una de alta- admirabil monument de solidaritate- și se retrăgea pe lăzile goale puse tacit la dispoziție de către responsabilii de unități, să joace diverse jocuri de Societate cu Răspundere Limitată.
Desigur au existat multe cazuri de tulburare a consensului care domnea la cozi, cînd unii se mai luau de gît și proferau înjurături la adresa.
Atunci interveneau băieții cu ochi căprui, care erau special însărcinați din acest punct de vedere și îi transporta pe turbulenți la doctor și le făcea o injecție de îi liniștea.Pe unii pe termen scurt, pe alții pe termen mediu, pe o anumită parte , pe termen lung.Adică de tot.
Reflecțiile de azi, ne pot mai bine ajuta să înțelegem ce importanță paradoxală a jucat fenomenul cozilor în procesul de remodelare al societății românești.
Pot afirma cu tărie și responsabilitate, că aceste cozi au fost adevărate școli de educare politico- edilitară a maselor, care au format caractere tari, intransigent pregătite pentru transformările uluitoare ce aveau să urmeze, aici s-au născut oamenii de granit din Decembrie, care au avut curajul să iasă la balcon spre a demasca pe Clica Ceaușeșcu, cea care a întinat valorile Societății Socialiste Multilateral Dezvoltate și edificarea ei cu față umană.
Căci trist dar adevărat, România a ajuns să încapă pe mîna unui troglodit care era agent recunoscut KGB, NKVD, CIA, FBI și SRL și care împreună cu agenturili mai sus menționate, încerca să dezmembreze Marxism- Leninismul și să îl compromită pe dinăuntru.
Căci este cunoscută zicala veche românească:
„Dezbină și combină să îi ai la mînă.“
Nicolae Ceaușescu (născut Petrescu) era fiul unei familii de țărani din comuna Petrești, care de mult s-au gîndit la el ca să îl facă chimist.
Drept care a urmat cursuri de chimie practică la un tăbăcar de pe Valea Rahovei, unde a învățat să deosebească după miros taninul de soda caustică, ceea ce l-a ajutat mai tîrziu după ce a reușit să termine patru clase, să scrie o carte cu tema „Introspecție macromoleculară în anabioza semantică a steroizilor grași și slabi“, carte care a avut un răsunător succes fiind tradusă în limbile: Laponă, Zimbabuașă, Teutonă, Kiwi, Arizoniană, Convexă, Doxă și altele.
El a devenit Profesor Academician și membru de onoare al mai multor.
Comitetul pentru acordarea Premiului Nobel, a luat în discuție opera sa pentru a-i acorda, dar deoarece bibliotecarul fundației beat fiind, a pus la dispoziția juriștilor o ediție prescurtată a cărții în limba Tumbuctu, pe care respectivii nu o vorbeau integral, în acel an Premiul Nobel nu s-a acordat.
Soția sa, Elena Ceușescu a avut o biografie extrem de frămîntată și de interesantă, marea majoritate a amănuntelor nefiind cunoscute nici măcar de cei mai apropiați prieteni sau membri.
Ea provine din familia țăranului din Scornicești Andruță, care inițial, de bucurie că i s-a născut al optulea copil, s-a îmbătat trăznet cu spumă de drojdie de două ori trecută prin cazan, împreună cu nevasta sa lehuză, drept care în declarația pentru obținerea certificatului de botez a făcut două greșeli și anume la rubrica sex complectînd „masculin“ și la rubrica nume de botez scriind „Nicolae“ din exercițiu de rutină, deoarece mai complectase o cerere cam pe la al cincilea copil și la rubrica respectivă scrisese așa cum îl învățase dascălul, tot Nicolae.
Bineînțeles că greșeala a fost mai tărziu reparată de către notarul satului, dar Andruță a trăit toată viața cu certitudinea că în fapt fiica sa e un băiat și că nu se numește Leana ci Nicu.
Drept care, cînd mai tărziu Elena s-a căsătorit cu Nicolae și a venit acasă pentru a-și prezenta jumătatea, conform datinilor țărănești ancestrale, Andruță și- a acuzat fățiș băiatul (deoarece spuma de drojdie veche de trei ani încă mai era pe fundul butoiului) că e homosexual și s-a dezis de el, pînă și pe patul morții.
Această dramă a confuziei în care și-a petrecut copilăria, a făcut-o pe Elena Ceaușescu să fugă de-acasă încă din fragedă pruncie, cînd a ușchit-o pur și simplu cu banii pe care fratele ei mai mare îi adunase timp de treizecișicinci de ani, pentru a putea cumpăra un bou de plug și a învățat meseria producerii artizanale a pantofilor de damă cu ștaif.
Ajungînd o profesionistă de excepție în domeniu pantofilor de bal, la ea își făceau botine pentru soarele, mari doamne din suita regală.
Comițînd eroarea să greșească o dată o pereche de botine pentru soția generalului Dinică Roznoveanu, făcîndu-le amîndouă pe piciorul stîng, generalul a dat ordin să o închidă în lagărul de la Tărgul Jiu unde l-a cunoscut pe Gheorghe Gheorgiu- Dej, cu care a tăiat lemne o iarnă întreagă.
Lucrul în echipă a mers atît de bine încît Dej și Elena și- au propus să se mai întîlnească și în viața civilă de mai tărziu, pentru a face împreună tot felul de munci manuale pe lîngă casă, cum ar fi, organizarea de mitinguri ale tineretului revoluționar, tipărirea de publicații subversive și manifeste de solidarizare.
Ani în șir ei au fost ca tată și fică uniți în cuget și-n simțiri, la moarte sa Dej desemnînd-o pe Elena, drept unica sa moștenitoare.
Elena Ceaușescu a fost eroul unui proces memorabil despre care Eugen Jebeleanu a scris pagini cutremurătoare, proces în carea ea înfruntat demn magistrații robi ai regimului de tristă amintire.
Ea a rostit din boxa acuzaților istorica expresie:
„Mi-e prieten adevărul, dar mai scumpă libertatea.“
Căsătoria cu Nicolae, a făcut-o pe Elena să aibe un sens adevărat în viață. Ea s-a vîrît adînc în politica ilegală a acelor vremuri de romantism revoluționar, devenind unul dintre comuniștii cu greutate.
Mai tîrziu, după istorica Revoluție Populară Antiimperialistă și Anticapitalistă de la 23 August 1944, ea a ocupat diverse funcții de conducere în structurile de partid și de stat, remarcîndu-se prin originalitatea viziunii asupra lumii și prin modul direct și tranșant de rezolvare a contradicțiilor dintre materie și spirit.
A devenit pe rînd Prim Secretar al Regiunii Dobrogea, Locțiitor Politic al Armatei, cu Gradul de General- Maior ca în final să ajungă Prim Secretar al P.C.R. post în care a pus mîna în mod totalitar pe întreaga putere, i-a scos la pensie toți cei care visau să ciugulească fărîmituri din cozonacul ei, iar pe noi, generația tînără, ne-a marginalizat de tot, temîndu-se că vrem să-i furam cozonacul cu Totu’, ceea ce în spiritul echității și al dreptății, cam așa așa era, iar ea dorea să păstreze cozonacul integral spre a-l pasa la momentul oportun, fără probleme fiicei sale Zoe.
Zoe era în ochii poporului „salvarea națională“, prin comportamentul ei nonconformist erijîndu-se în reprezentanta modelului de Eurocomunism cu deschidere spre toate părțile.
Desigur în tinerețea ei nărăvașă, de copil rîzgîiat avusese ieșiri de pomină, care încet-încet s-au transformat în legende care circulau pe cale orală, din gură în gură, pînă la Europa Liberă.
Astfel, la o partidă de șeptică americană cu un grec amator, a pierdut turma de zimbri de la Hațeg, altă dată s-a bătut cu actrița Ana Szeleș pentru frumosul actor Florin Piersic, iar în nenumărate rînduri a făcut tot felul de orgii în cadrul cărora viola băieți tineri și nevinovați.
Desigur, părinții, care o iubeau nebunește, chiar paranoic, i-au iertat toate aceste mici și necontrolate ieșiri de adolescentă imberbă și au hotărît să o implementeze în viața politică, dîndu-i pe mină UTC-ul unde Zoe a demonstrat calități și aptitudini remarcabile de gospodină, gospodărind oranizația tineretului român cu sîrg și elocvente succese.
Drept care a fost promovată prin muncă și pentru muncă, în postul de Prim Secretar la Sibiu unde s-a remarcat în mod deosebit prin tot ce a realizat pentru populație și pentru zestrea edilitară a județului.
Din ordinul și sub directa ei supraveghere, a fost construit un muzeu care mai există și azi.
El se numește Bruckenthal și adăpostește printre altele, o colecție impresionantă din armele folosite împotriva unității militare din oraș în Decembrie 1989.
Spre deosebire de Zoe, frații ei Nicu și Valentin
s-au dovedit a fi două personalități șterse, fără anvergură politică sau chemare spre cîrma puterii. Valentin a devenit jucător de fotbal la Steaua București, iar Nicu după ce a urmat studii mediocre în matematici, a început să crească masiv cîini de rasă, cărora le cîntărea porția de oase cotidiană cu un cîntar aseptic de aur, suflat cu crom- nichel.
Deci Zoe era urmașa firească la tronul clanului Ceaușescu, ea urmînd să fie instalată în condiții care nu erau tocmai clar precizate, deoarece Nicolae stătea pe gînduri, pentru că viața de Nomenclaturist îi pria și se temea pur și simplu să iasă la pensie, el avînd convingerea că Zoe și frații ei o să-l mute în magazia din fundul curții și o să-l trimită cu plasa la cozi, ceea ce el nu ar fi acceptat nici împușcat.
Drept care tot amîna și tot amîna, ținînd puterea țeapăn în mîini nevrînd cu nici un preț s-o dea mai departe, ceea ce după cum bine se știe, i-a fost fatal.
Teama sa era mai mult o tară psihologică subiectivă, deoarece în nici un caz Zoe și frații ei nu l-ar fi trimis la cozi, deși în mod sigur de mutatul în fundul curții n-ar fi scăpat.
Cam acesta era datumul socio- istoric al momentului. O populație scoasă din răbdări, pentru că prea mulți ani se hrănise cu răbdări prăjite, o pereche dictatorială însingurată, care se temea chiar de propria-i progenitură și EU, tînărul, vigurosul, inovatorul, salvatorul național de la care țara aștepta un semn, o chemare sau măcar o Scrisoare Deschisă la Europa Liberă.
Desigur n-am fost fraier să mă implic, într-u cît nu eram sigur că un gest de unul singur ar fi avut vre-o valoare pozitivă, ba chiar din contra, modul în care Dictatorul mă tratase ori de cîte încercasem să discut cu el în mod deschis și tovărășește despre ce și cum, mă ducea cu gîndul la reacții violente și de rău augur.
Auzisem că Miliția și Securitatea dispuneau de un robot care bătea meseriaș, fără să lase urme și numai viziunea unor mănuși mecanice coborănd articulat din plafon, îmi stopa orice inițiativă necontrolată.
Închipuiți-vă ce s-ar fi întîmplat dacă pe 22 decembrie eram rănit, lovit, bolnav, sau măcar cu temperatură patruzeci cu doi și nu aș fi fost în stare să mă transport personal și în carne și oase la televiziune și la C.C.?
Pe mîinile cui ar fi încăput scumpa noastră țară ?
Care ar fi fost Soarta Bietei Noastre Națiuni care atunci cînd mă gîndesc mă năpădesc lacrimile ?
Cum ar fi fost situația, sub controlul cui și cum mama dracului s-ar fi descurcat de unul singur zăbăucul ăla de Petrică Roman cu caș la gură, între toți băieții aceia tineri și porniți, care aveau mitraliere și muniție și nu era nimeni de față să-i învețe în cine să tragă?
Aceste viziuni mă îngrozesc și mulțumesc lui Dumnezeu, pupaia-ș poala lui, că m-a ținut în viață și sănătos să pot scoate România din [ XXXXXXX] CENZURAT (cuvîntul cenzurat a fost :m o c i r l ă).
Eu, încă de mic am simțit ororile comunismului și efectul devastator al dictonului proletar „Cine ne înjură o va lua în [XXXXXX]CENZURAT ( cuvîntul cenzurat a fost:d i n ț i )
Bunicul meu, fost ceferist, pensionar liniștit de altfel, fuma țigări Mărășești de 1,45 lei pachetul și mă trimitea pe mine să-i cumpăr rația zilnică de tutun.
Tutungioaica, pentru că era o criză mare de mărunțiș, îmi dădea drept rest de la doi lei un ziar Scînteia de 50 de bani.
Bunicul, analfabet de felul lui, nu citiea ziarul, ci îl rupea frumos în petice dreptunghiulare și înfigea pătratele astfel obținute la veceu într-un cui, pentru a ne șterge la [XXXXX] CENZURAT (cuvîntul cenzurat a fost anus).
Desigur tata, care era un om elevat și cu școală mai multă, s-a certat de nenumărate ori cu el, atrăgîndu-i atenția să nu mai facă așa ceva, că e foarte periculos deoarece ziarele se tipăresc cu plumb și plumbul poate produce hemoroizi și face să ți se umfle cuvîntul ăla pe care l-au cenzurat tovarășii.
Despre tata trebuie să vă spun că era un om energic, foarte priceput. El era artist. Deoarece a urmat Școala de Arte și Meserii.
Mai tîrziu el a învățat să conducă și un tren dar deși a făcut eforturi foarte mari, el nu a reușit niciodată să adune bani suficienți pentru a-și cumpăra o locomotivă proprietate personală.
Bunicul nu l-a ascultat și a continuat să pună ziare la budă, pînă într-o zi în care un prieten de-al tatei a venit în vizită la noi și după ce a mers la toaletă m-a întrebat, „puștiule voi vă ștergeți cu cuvîntările lui tovarășu?“ și eu am răspuns, „da nene, ne ștergem cu toții în afară de bunicul, care folosește numai pozele din pagina întîi“.
În aceeași noapte au năvălit peste noi securiștii.
Pe bunicul l-au azvîrlit în veceu și a murit înecat în [XXXXX] CENZURAT (cuvîntul cenzurat este excremente) , pe tata l-au bătut și l-au dus la pușcărie iar pe mama au violat-o sălbatic.
Pe mine m-au lovit în cap timp de trei ore cu niște bastoane de cauciuc atît de tare, că din cauza asta am rămas cu urmări, adică mi-a căzut părul și m-am procopsit cu o chelie precoce. Bineînțeles că nu am făcut din asta o tragedie, deoarece mai tîrziu toate gagicile cu are am avut contacte mi-au declarat că mă prinde chelia, deoarece îmi conferă un aer de intelectual,de vizionar și crai de curte mare.
Răul de-abia începea.
Am fost pur și simplu înscris cu forța în Organizația de Pionieri, unde o tovarășă din Aparatul de Partid ne obliga să învățăm repetînd pînă la epuizare, cîntece despre Stalin și poporul Rus libertate ne-au adus, ori, Republică Măreață Vatră Călită-n Foc de Bătălii.
Instinctul de conservare m-a dirijat extrem de prompt spre o cale de dezvoltare a aptitudinilor pe care le dobîndisem nativ, astfel că, am devenit în scurt timp soprana Corului de Copii unde culegeam aplauze la scenă deschisă la toate Plenarele și Adunările Generale la care ne produceam pe linie de ogranizație.
Acesta a fost factorul principal care a produs avansarea mea în rîndurile UTM-ului, chiar înainte de a împlini vîrsta statutară.
Ședința de primire a fost una violentă, în care am întîmpinat opoziția fățișă a mai multor utemiști cu munci de răspundere, care vedeau în mine un prezumtiv concurent pentru coltuc. Din umbră, duhul meu bun m-a sprijinit și am reușit să devin membru și chiar unul de bază.
Au urmat anii de studenție în care am fost obligat drept represaliu că nu reușisem să învăț integral tabla înmulțirii, să ocup și funcția de Președinte al Asociaților Studenților Comuniști.
Și acolo am demonstrat că mă trag din vînă de ceferist, luînd-o înaintea colegilor mei cu mult, în așa fel încît în scurt timp am ajuns la Moscova.
Orașul legendarei mele ucenicii într-ale muncii de partid, m-a fermecat cu sobrietatea și măreția clădirilor sale. Aici toate zidurile erau vii, toate respirau istorie, toți pereții aveau ochi și urechi.
Noi, colonia de studenți români, trăiam oarecum izolați, deși poporul rus ne înconjurase cu o dragoste părintească impresionantă. Fiecare dintre noi era păzit cu tandrețe și gingășie de către doi trei îngeri. Astfel de dovezi de sinceritate paternă ne mișcau pînă la lacrimi. Mie personal mi s-a întîmplat de foarte multe ori să mă ascund sub pătură, în camera mea de cămin și să plîng cu lacrimi fierbinți de dragoste și recunoștiință.
Deși, cum am subliniat, eram oarecum rupți de colectivitate, mulți dintre noi și-au făcut prieteni printre tovarășii de studenție ruși, pe baza unor afinități selective.
Eu unul de exemplu m-am împrietenit la Cataramă cu un rusneac mărunt și zîmbăreț, care, la fel ca mine, purta chelie.
Avea chiar o chelie extrem de interesantă, aș îndrăzni să spun fascinantă, de referință, largă, generos de strălucitoare, cu o mare pată purpurie în partea dreaptă a frunții, pată ce semăna izbitor cu o mînă ridicată spre cer cu două degete, sub formă de V.
Cu acest tînăr și studios prieten al meu - era cel mai bun elev al Academiei de Științe Agricole- am petrecut zile și nopți de neuitat jucînd table și dame.Desigur că am încercat să învățăm și șah, dar efortul intelectual era covîrșitor. Ne-am promis ca să amînăm pentru mai tărziu, cînd eventual vom avea și noi mai multă liniște și pace, dar din păcate soarta crudă a vrut să fie să nu avem parte decît eu de pace, iar el de liniște.
O dată cu absolvirea facultății am fost rechemat în țară și arestat la domiciliu, deoarece îndrăznisem să afirm în public, la o petrecere undeva cu activul de partid, că icrele de Manciuria sunt mai gustoase decît mămăliga cu brînză.
Drept care, ca o pedeapsă suplimentară și pentru a fi vindecat de cosmopolitism, fostul ministru de interne din acea vreme, Constantin Drăghici, m-a obligat timp de cinci luni să măninc zilnic, o jumătate de kil de icre negre cu mămăligă. Spera astfel să mă elimine prin otrăvire lentă, dar tăria de caracter ce mă caracterizează m-a salvat și de această dată, deoarece fără preget, după fiecare masă îmi vîram pumnul pe gît și vomitam. Tratamentul a fost salutar și m-a ajutat să trec cu brio prin această încercare draconică, deși ca efect secundar din cauza forțării repetat abuzive a aparatului masticator, am rămas cu un rictus al feței permanent, pe care răuvoitării îl iau drept zîmbet.
Văzînd că nu mă poate elimina, dictatura care deja era instalată, m-a trimis la Timișoara spre a mă compromite deoarece e de știut, bănățenii sunt oameni ai dracului. Dar am răzbit și aici, iar regimul m-a mutat la Iași, deoarece este unanim recunoscut că și moldovenii sunt idem, ei mai fiind supranumiți bănățenii nordului.
De Iași mă leagă amintiri de neuitat, orașul lui Eminescu și Creangă fiind pentru mine adevăratul leagăn al maturității politice. Aici am avut o viziune cutremurătoare într-o noapte cu lună plină a anului 1975, cînd pe Copou sub teiul lui Eminescu, mi s-a arătat umbra lui Ștefan cel Mare. Era palid, cu mustața zburlită, iar sub braț ținea un clondir pîntecos în care mult mai tărziu s-a dovedit a fi Cotnar.
M-a privit o jumătate de oră drept în față, fară să spună un cuvînt măcar. În ochii lui citeam mînie și tristețe și în același timp o durere uriașă și de nevindecat.
Ștefan suferea surd și cumplit.
La un moment dat nu m-am mai putut abține, deoarece mă mînca îngrozitor în zona coapselor și m-am scărpinat în cenzură. Gestul meu brusc și oarecum agresiv, l-a speriat pe Ștefan Cel Mare care a scăpat clondirul și a întins-o spre Biserica Trisfetitelor, unde am auzit că a fost găsit a doua zi beat mort de către miliție și dus la dezalcolizare.
Bineînțeles că am luat acel ulcior cu prețiosul vin de Cotnari din care beau numai Domnitorii și activul B.O.B. și l-am păstrat ca pe o relicvă, pînă s-a acrit tot și s-a făcut oțet.
Această cutremurătoare întălnire cu Ștefan cel Mare pe dealul legendar al Copoului, a trezit în mine conștiința de sine, mîndria de a fi Român și coborîtor din stirpea răzășească a celor care le-au dat-o turcilor la [XXXXX] CENZURAT (cuvîntul cenzurat a fost [XXXXX] CENZURAT), determinîndu-mă să jur, cu mîna pe tei, că nu voi precupeți nici un efort pentru a salvgarda valorile umaniste și a-i înfiera adînc pe cei care întinează idealurile nobile. După care în semn de legămînt am băut toată sticla de tescovină pe care o aveam în buzunarul de la palton și am dormit istovit în zăpadă pînă dimineața la ora opt cînd m-am dus la Comitetul Județean fiindcă aveam zi de audiențe.
Din acea zi am început să îl înfrunt fățiș pe Ceaușescu în toate ocaziile în care mi se lăsa ocazia. Îmi aduc aminte că, la una dintre plenare unde el tocmai lansase teoria promovării femeii ca egală în drepturi în toate funcțiile de conducere, eu am avut uluitoarea îndrăznelă să tușesc în pumn semnificativ, cu două înțelesuri, ceea ce i-a paralizat de frică pe cei prezenți.
Ceaușescu a trimis în aceeași după amiază un medic din Ministerul de Interne care m-a consultat de-a fir a păr și m-a obligat în mod sadic să fac opt milioane de unități de penicilină sub absurdul motiv că aș avea roșu în găt.
Altă dată, la una din vizitele de lucru pe care le efectua la un ceape, l-am ținut de vorbă în timp ce traversam spațiul dintre două grajdiuri cu taurine, cu scopul precis de a-i distrage atenția și de a- l face să calce într-o baligă. A fost salvat în ultimul moment de Ilie Verdeț care a cules baliga în pălăria sa de fetru. Recunoscător, Ceaușescu l-a numit Prim Ministru, iar mie mi-a desfăcut contractul de muncă cu articolul 130 litera i și m-a lăsat pe drumuri.
Cu chiu, cu vai, am reușit să îmi găsesc un post modest de muncitor necalificat la Comisia Națională a Apelor. Era o muncă ingrată de rutină care îmi cerea mult prea puțin efort intelectual și nu îmi stimula de loc capacitatea creatoare.
Trebuia ca în fiecare dimineață să măsor cotele apelor Dunării, de la Drencova pînă la Sulina, după care eram nevoit să întocmesc fișe de statistică și rapoarte comparative, pe care le puneam la dispoziția pescarilor din Gospodăriile Piscicole de Producție.
Au fost ani grei, de frustrări și procese de conștiință din care m-a salvat numai înțelegerea și susținerea morală a tovarășului meu de viață care a consimțit să împartă cu mine un destin plin de privațiuni. Niciodată nu am fost în măsură să îi ofer, o blană de vizon, un șirag de perle sau măcar trei săptămîni de croazieră în marea Mediterană.
Mai mult, am vîndut și din lucrurile pe care le primise drept zestre pentru a putea cumpăra aparate de măsură aduse cu mari sacrificii din străinătate, aparate care îmi erau necesare ca apa în munca mea de măsurare a cotelor, deoarece proiectasem să sciu un tratat cu privire la influența mareelor asupra nivelului apei din bălțile Sud-Dunărene și inoportunitatea canalului de la București la Dunăre, care era o greșeală monstruoasă deoarece el era orientat greșit și ar fi trebuit în mod normal să fie construit de la Dunăre la București.
Încă o dată, datorită faptului că am avut curajul să îmi demonstrez clarviziunea și aplicabilitatea, am fost marginalizat, pierzînd și acest post sub acuzația de introducere în țară de aparatură fără plata taxelor vamale, evaziune fiscală și folosirea bunurilor personale în folosul obștesc.
Singurul loc de muncă- și consider că aceasta a fost cea mai degradantă etapă din viața mea, ultima treaptă a înjosirii și îndobitocirii pe care o ființă umană o poate suporta- pe care l-am putut găsi a fost cel de paznic de noapte la Editura Tehnică. În acea perioadă s-a întîmplat să moară subit și directorul editurii drept care am fost numit prin cumul de funcții și la cîrma acestei instituții proletcultiste.
Numirea avea un dublu scop. Să economisească o retribuție deoarece era o perioadă de mare criză de retribuții, care se aduceau cu mari sacrificii din import și numai pe valută forte, precum și să mă epuizeze din punct de vedere fizic. Era încă o tentativă fățișă a lui Ceaușescu de a mă extermina.
Ani în șir am făcut această dublă muncă, ziua semnînd delegații și bonuri pentru hîrtie de scris, iar noaptea dînd ocol înarmat cu o lanternă de vînătoare și un cîine lup, hangarelor imense în care erau adăpostite arhivele editurii. Am reușit să supraviețuiesc numai datorită diazepamului și tratamentelor intensive cu nămol de Agigea, pe care un fost coleg de facultate ajuns acum secretar cu propaganda, mi-l trimitea zilnic în plicuri cerate, cu poșta de serviciu.
Desigur am avut și prilejul să acumulez extrem de mult în această postură dublă, pentru că spiritul însetat de nou și de cunoaștere nu mi-a fost nicidecum înfrînt de ticăloșia dictatorială.
Am învățat astfel cum se înmulțesc cîinii lupi și cu cine, ba chiar am avut prilejul să asist la o naștere, care mi-a revelat cît de fragil și în același timp de tandru este mirajul existențialist.
În toată această neagră perioadă de timp am îmtreținut relații fățișe cu alți militanți, chit că eram sub o supraveghere continuă, fiind filat de cîte două sau chiar trei mașini care aveau scopul de a mă intimida. Ajunseseră la o atît de mare neobrăzare încît la sfîrșitul schimbului șoferii se prezentau la mine spre a le semna delegația și foaia de parcurs.
De asemeni, în nenumărate rînduri mi-am dat seama că telefonul meu se află pus sub urmărire, deoarece ori de cîte ori încercam să sun în Dămăroaia era mereu ocupat.
Îmi era astfel enorm de greu să pot înfiripa relații trainice cu cei care îmi erau apropiați ca mod de gîndire, pentru a putea organiza un meci de fotbal între noi și membri Consiliului Politic Executiv.
În 1989 eram, pentru un mare număr de oameni care credeau în mine, unicul posibil înlocuitor la cîrma statului a ramolitului de Ceușescu, care ajunsese în stadiul de a se certa cu Gorbaciov numai pentru că acesta i-a atras respectuos atenția -în timpul unui banchet la Moscova- că este descheiat la șliț.
Imense servicii mi-a făcut și postul de radio independent Europa Liberă care cita deseori numele meu la rubrica sportivă.
Am ajuns astfel ca în 22 Decembrie 1989 să se scandeze numele meu la Timișoara, fapt ce m-a umplut de mîndrie și m-a determinat să intru în acțiune.
Astfel în acea memorabilă zi, m-am sculat dis de dimineață, m-am bărbierit proaspăt, schimbînd chiar și lama din aparat cu această ocazie, după care am îmbrăcat cel mai bun pulovăr al meu și m-am prezentat la editură unde mi-am luat rămas bun de la colegi și subalterni, atrăgîn-du-le atenția să fie pe fază.
După care m-am prezentat la televiziune, avînd asupra mea o listă cu membri viitorului Comitet al Frontului de Salvare Națională. Era o hărtie plină de ștersături, linii colorate și adăugiri făcute cu creionul chimic, la care lucrasem timp de douăzecișicinci de ani.
Această listă mi-a fost confiscată de către poetul Mircea Dinescu care a scris pe spatele hîrtiei un poem psihedelic pe care l-a trimis -cu tot cu listă- unei reviste germane de literatură, care l-a publicat împreună cu numele de pe verso, considerînd poemul ca fiind o lucrare literară colectivă semnată olograf, drept care a publicat-o ca atare.
Am fost nevoit în împrejurarea dată, să întocmesc o listă provizorie cu persoane care îmi erau la îndemînă la acea oră și pe care le cunoșteam aproximativ.
Ba chiar o serie de nume de pe acea faimoasă listă mi-au fost impuse de către regizorul de emisie numai datorită faptului că sunau plăcut.
Între timp în Comitetul Central se schimbaseră două guverne, drept care am hotărît că era imperios necesar să mă duc acolo și să fac puțină ordine.
Acesta a fost sfîrșitul începutului pe care poporul Român, vajnicul nostru popor l-a înfăptuit numai și numai prin forțe proprii fără nici un amestec.
Cei care îmi atribuie mie meritul complotului îmi fac o mare onoare, dar din păcate nu a fost așa.
Aș fi fost mîndru să pot provoca evenimentele de la Timișoara sau de la București, dar se subînțelege, nu este cazul.























Revolta

Unii ne reproșează astăzi, nouă celor care în acele zile din Decembrie am fost în fruntea Consiliului de Salvare Națională, faptul că am desființat instituția securității statului, cea care apăra cu pieptul ei, plină de abnegație, suveranitatea și integritatea româniei, lăsînd țara la îndemîna diferitelor servicii de informații străine care au început să își facă mendrele pe teritoriul Fragilei Noastre Democrații.
Și aici, ca și în atîtea alte cazuri care pe parcursul evoluției evenimentelor s-au demonstrat a fi valabile, a funcționat o eronată înterpretare a fapticului și confundarea sa cu scripticul.
Deoarece în fapt și în fond, Securitatea ca instituție nu a fost niciodată desființată, că doar nu eram nebun, ea pur și simplu și-a schimbat doar denumirea și o anumită parte a conducerii, continuînd să funcționeze pe aceleași principii de intransigență și eficiență.
Desigur că a fost necesar să efectuăm și unele schimbări de fond, dar care au fost foarte mici și anume doar pe ici pe colo și numai în punctele esențiale.
Astfel a fost interzis portul uniformei la ofițeri, deoarece psihologii și psihanaliștii au stabilit că poporul de rînd face alergie la peltițe, s-a introdus obligatoriu portul cravatei în dungi și a cămășii proaspăt apretate și s-a creat pentru fiecare direcție, serviciu și birou în parte, un fond de protocol substanțial compus din cafea ness și țigări Kent cu care să fie tratați musafirii.
Fenomenul a fost extrem de bine surprins și detaliat în monumentala sa operă de către bunul meu prieten Pavel Coruț, căruia trebuie încă o dată să-i mulțumesc pe această cale precum și pe altele.
Atunci, în Decembrie era evident faptul că toate țările de pe mapamond și-au trimis agenți la fața locului.
Personal am dat dispoziție să fie bine cazați și hrăniți consistent pentru a nu deteriora imaginea româniei în lume și pentru a confirma încă o dată tradiționala ospitalitate românească.
Astfel pentru invitații din zona de influență islamică am înființat un centru de cazare special în Regie unde cantina de acolo a gătit în mod express fără carne sau grăsime de porc, izraelienii au fost încartiruiți la dioceza mitropolitană a parohiei ortodoxe de București, unde un haham autorizat a tăiat în permanență păsări grase, iar cei sosiți din occident au fost împărțiți pe căprării și culcați în hotelurile de categoria întîi, cu ei neexistînd probleme speciale în ceea ce privește alimentația, tradiționala ciorbă de burtă fiind suficientă pentru a creea ambientul necesar.
Desigur au fost și cîteva inerente defecțiuni organizatorice, precum și mici neplăceri cauzate de lipsa de experiență a personalului auxialiar, ca de exemplu cînd celor doi spioni ultra speciali ai Mossadului trimiși să investigheze numărul de oi pe cap de locuitori, l-i s-a servit omletă cu cîrnat afumat de porc în loc de ciuperci, drept care cei doi au făcut o intoxicație acută murind instantaneu. Ori celebrul caz al agentei franceze 007, peste care au pătruns din greșeală, în incinta hotelului Intercontinental, mai mulți revoluționari înarmați cu prezervative și cărora agenta le-a făcut ferfeniță.
Era o atmosferă încărcată în acele zile, oamenii se frămîntau și incertitudinea plutea deasupra noastră.
Eram în Comitetul Central și încercam deja cu un grup de prieteni să punem de-o plenară. Petre Roman tocmai desfăcea a doua sticlă de țuică, în momentul în care generalul Gușe m-a sunat pe firul scurt.
Am avut o discuție extrem de importantă pe parcursul a mai multe minute pe care îmi permit, cu voia dumneavoastră să o redau din stenograma originală.
-Alo, ceceul?
-Alo, da, un moment vă rog, mă băieți spuneți-le lu’ ăia din piață să nu mai tragă un minut, că nu aud absolut nimic.
-Alo, tovarășe, mă auzi?
-Alo, cine este acolo?
-Alo, ceceule, alo, alo, aloooo!
-Alo da vorbește domnule o dată !
-Alo, ce mama dracu mă, să se fi format greșit?
-Alo, dacă nu mă auziți...
-Alo ce mama dracului, ieși de pe fir domnule și nu mă bruia, aici nu e nici o casă Smărăndache aici e generalul Gușe și ieși de pe fir o dată...
-Alo, nu vă aud, vă rog să vorbiți în receptor...
-Închide o dată boule, n-auzi că te bag în aia a mă-ti, trimit taburile să te calce...
-Alo, la aparat Ion Iliescu...
-Bou ești tu măgarule...
-Alo...
În urma acestei discuții am realizat că generalul Gușe este depășit de evenimente și că este pe punctul să scape situația de sub control. Drept care am sunat prin centrala automată la aghiotantul său care fusese cîndva coleg cu mine la Ștefan Gheorgiu și l-am rugat să-i dea generalului o aspirină sau ceva de genul ăstă ca să- l întremeze.Cu toate acestea generalul Gușe nu a mai apucat să își revină, murind la cîțiva ani după aceea cu toată aspirina pe care i-am dat-o.
Presat de situația confuză, am decis atunci că e timpul să trecem la fapte și l-am obligat pe Petre Roman să pună la loc sticla și am hotărît că nu vom avea liniște pînă nu îl vom executa pe Ceaușescu.
Deoarece afară, în fața ceceului se trăgea în draci, am decis să căutăm un loc mai liniștit de unde să putem dirija evenimentele.
Gelu Voican a propus să mergem la Bălăceanca, unde se cunoaște el cu portarul, dar Ștefan Cazimir l-a contrazis deoarece susținea el, la Bălăceanca e plin de purici, drept care a propus barul Melody care funționează într-un fost adăpost antiaerian, făcut de nemți în ‘44 și acolo e liniște și pace.
Pînă la urmă am optat pentru ultimul etaj al televiziunii, deoarece acolo aveam o panoramă destul de generoasă a orașului iar mobilierul de stejar al birourilor era masiv și sigur. În plus la televiziune exista un bufet destul de bine aprovizionat situat în XXXXXX [CENZURAT] (partea de text cenzurată conține descrierea amănunțită a amplasamentului bufetului care între timp a fost mutat din motive se securitate în altă parte a orașului) cu a cărui gestionar mă aflam în relații destul de cordiale deoarece eu îi mai procuram pe vremea cînd lucram la ape, pește pe sub mînă.
În momentul în care luasem această decizie, am fost anunțați printr-o scrisoare recomandată cu aviz de primire, că Ceaușescu și tovarășa Elena se aflau sub stare de arest la XXXXX [CENZURAT] ( partea de text cenzurată conține descrierea amănunțită a ampla- samentului unității militare de la Ploiești unde au fost cei doi tovarăși de partid arestați, unitate care între timp, din motive de securitate a fost mutată în locul bufetului televiziunii).
Am dat ordin ca celor doi să li se dea tot ceea ce le poftește inima și nu le face rău la inimă, după care m-am retras într-o încăpere alăturată din ceceu situată la [XXXXX] CENZURAT (partea de text cenzurată conține descrierea amănunțită a amplasamentului încăperii alăturate care între timp, din motive de securitate a fost mutată în locul unității militare de la Ploiești).
Acolo împreună cu Gelu Voican Voiculescu și cu
-[XXXXX]CENZURAT
-[XXXXX]CENZURAT
-[XXXXX]CENZURAT
-[XXXXX]CENZURAT
-[XXXXX]CENZURAT
( persoanele mai sus menționate au fost cenzurate chiar în aceeași seară, ele aflîndu-se la ora actuală în cimitirul Stăulești pozițiile 23250 -23254.) am hotărît că trebuie să iau parte cu orice preț la procesul celor doi simpli cetățeni spre a putea implementa.
Pentru păstrarea incognito-ului am recurs la varianta in extremis a unei deghizări. Drept care am hotărît sub presiunea momentului să fac un schimb rapid de personalități cu Gelu Voican, care mi-a cedat cu dragă inimă barba sa în schimbul cheliei mele.
Travestiul s-a dovedit a fi excelent deoarece nimenin nici măcar cîinele meu Mitică pe care îl luasem cu mine drept body- guard nu a sesizat schimbarea. Singurul inconvenient era că datorită reflexului condiționat, de cîte ori îmi auzeam scandat numele de către mulțime, îmi venea să zînbesc și exista pericolul ca barba să îmi cadă.
De aceea mi-am băgat niște vată în urechi din care cauză nu am putut auzi nici măcar un cuvînt din procesul lui Ceaușescu și al tovarășei Elena. Bineînțeles că datorită diferenței de timbru vocal dintre mine și Gelu Voican nu am putu nici rosti cuvîntarea pe care nea Brucan mi-o pregătise, așa că am fost nevoit să comunic cu cei doi advocați numai din priviri.
Oricum, procesul a decurs liniar și fără probleme deoarece tovarășul Măgureanu a avut grijă din timp să filmeze părțile necesare așa că am trecut direct la execuție.
Am dat cu banul care să tragă primul și aici a început scandalul adevărat, deoarece s-a dovedit că cetățeanul Stănculescu venise la el cu o monedă falsă cu două steme, drept care l-am pedepsit dîndu-l afară din armată și numindu- l ministru.
Între timp, spre a curma disputa și neînțelegerile care puteau degenera într-o nouă revoluție, generalul XXXXX [CENZURAT] ( generalul respectiv nu a putut fi cenzurat deoarece, fiind un băiat deștept a luat un elicopter și a fugit în America, dar băieții de la SRI sînt pe urmele lui și sperăm ca pînă la următoarea ediție să fie și el XXXXX [CENZURAT] a pus mîna pe un șnur de la perdea și i-a strangulat pe cei doi.
A fost o lovitură teribilă pentru noi toți, dar răul era făcut și era de nereparat. Am plîns cu lacrimi amare unul pe umărul altuia după care ne-am liniștit și, pentru a salva aparențele am tras fiecare dintre noi cîte un încărcător de teteu în cel două cadavre care priveau senin, cu ochi luminoși spre viitorul socialismului.
Am plecat cu o durere inexplicabilă în suflet după ce am dat ordin ca cei doi să fie îngropați în CIMITIRUL XXXXX [CENZURAT] ( partea de text cenzurată cuprinde descrierea amănunțită a respectivului cimitir care între timp, din motive de securitate, a fost mutat în locul camerei alăturate din ceceu).
În București mă aștepta o surpriză enormă, căci Gelu Voican Voiculescu intrase între timp în pielea mea de-adevăratelea, după ce luase patruzeci de minute de lecții intensive de dicție cu Ion Caramitru.
Făcuse mișcări politice importante, numise un Guvern condus de Petre Roman, dăduse cîteva decrete cu privire la săptămîna de lucru, împărțise pămînt țăranilor și așa mai departe.
Se bucura din plin de roadele popularității ieftine pe care o cîștigase pe calea concesiilor politice și a împăciuitorismului.
A refuzat cu îndîrjire să își ia barba înapoi și să îmi înapoieze chelia, cu toate rugămințile mele fierbinți. Nu am avut încotro, deoarece aveam sula în coaste și am apelat la clitorist, astfel că am putut să reintru în posesia personalității mele, fapt pentru care Gelu nu m-a iertat nici pînă în ziua de azi, dar răul era deja făcut, Rațiu și Cîmpeanu se aflau deja în țară, așa că am rămas cu sula în coaste încă o bună bucată de vreme.
Popoarele care înfăptuiesc revoluții dramatizate, plătesc costuri politice grele în valută forte, iar ceea ce se întîmpla cu mine nu era decît ceea ce aveasă să se întîmple și cu poporul romăn în momentul în care legionarii, trădătorii de neam și de patrie, șovinii, detractorii și alte categorii sociale, aveau să facă rost de o cantitate suficientă de sule.






























Zvîrcolirile începutului

Prima jumătate a anului 1990 a fost extrem de convulsionată și zguduită politic, căci încă din luna Ianuarie o serie de partide politice scăpate de sub control și care de fapt intraseră în România cu o simplă viză turistică, au început să ne dea lecții de democrație după modelul occidental ceea ce nu se potrivea de loc cu ceea ce noi implementasem deja.
De fapt sub această mască de binefăcători politici ei erau preocupați mai mult să pună mîna pe sedii și să ceară cîte un milion de căciulă pentru alegeri. Scopul lor precis și destinat era de a netezii calea marii companii multitransnaționale Coca Cola de a pătrunde în Romănia, deoarece eu apucasem să mă pronunț deschis și tranșant în favoarea adversarului său tradițional Pepsi, al cărui produs e mai puțin acidulat și în plus are și un efect curativ în bolile de fiere.
Drept care mă aflam la cuțite cu aceste partide și unde ne întîlneam ne mîncam unii pe alții.
Cel care totuși mă călca cel mai tare pe nervi era XXXXX [CENZURAT] ( nu știm la cine se referă autorul) așa că i-am sugerat că ar fi bine să preia inițiativa și să se suie pe tanc. Lucru pe care l-a și făcut în aceeași seară, așa că am putut foarte ușor ca în scurt timp să-i dau un șut în XXXXX [CENZURAT] ( nu știm la ce se referă autorul).
După care am decis că ar trebui să organizez o XXXXX [CENZURAT] ( știm la care se referă autorul dar nu vrem să spunem) spontană cu muncitorii de la IMGB, doarece era mult prea liniște în țară și redactorii de la televiziune intraseră în pneurie de știri pentru telejurnalul de seară.
Mă incomodau totuși jurnaliștii, care între timp și-o luaseră în cap și scoteau publicații după publicații, așa că am hotărît să îmi iau un scurt concediu de refacere, drept care am plecat pentru cîteva zile la Moscova spre a încerca împreună cu prietenul meu din tinerețe, să învăț șah.
Am jucat o partidă lungă pe care din nefericire am pierdut-o, dar cu toate acestea curajul și optimismul mi-au revenit așa că m-am întors în țară refăcut și proaspăt ca după o operație de vezică.
Am avut surpriza să aflu că în absența mea Petrică începuse să se dea grande pe la televiziunile externe cu limbile străine pe care le vorbea așa că m- a cam pus pe gînduri deși omul ăsta era destul de greu de demolat deoarece avea mare priză la sexul votant.
Nu-l puteam deci marginaliza așa cu una cu două, drept care l-am pus să facă un pariu cu agricultura fiind sigur că o să-l piardă ceea ce s-a și întîmplat mai tîrziu.
Dar în moment, el era pe generic așa că nu prea aveam loc de întors. Am decis că e mai înțelept să îmi concentrez energia în sensul creerii CPUN ( Centrul Politic Universitar Nicolae) ca un loc în care să putem pregăti generațiile viitoare de activiști ce vor făuri Societatea Capitalistă Multilateral Dezvoltată pe tărîmul mioritic.
Din nefericire ideea de CPUN a fost greșit înțeleasă deoarece unul dintre secretarii mei a pierdut ciorna inițială a proictului de constituire, drept care au dat fuga și s-au înscris toate partidele și partidulețele.
Solicitările au fost atît de mari încît fostul sediu al Academiei Ștefan Gheorgiu nu ne era suficient, astfel că ne-am mutat în Dealul Mitropoliei.
Așa s-a născut acea primă formă de parlament care încerca să dea din coate în vidul legislativ ce ne înconjura, ca o primă tentativă nereușită de a deschide calea toleranței și a dialogului politic, căci foarte puțini dintre cursanți m-au acceptat în calitate de profesor principal.
Și oricum erau extrem de indisciplinați, mereu chiuleau de la cursuri nemotivat, iar atunci cînd binevoiau să se prezinte la ore, veneau cu lecțiile nepregătite. În plus în pauze se încingeau bătăi pe coridoare sau la bufet, iar în veceu se fuma aproape tot timpul pe ascuns.
Aceștia au fost factorii care m-au determinat să adopt o lege electorală pentru lansarea alegerilor pe care le programasem la partida de șah din Rusia, pentru 20 Mai.















Piața Univesității

Uneori politica are un calendar care se aseamănă izbitor cu implacabilul calendar al anotimporilor sau cel puțin el poate fi manipulat să pară așa.
După ce toamna lui 89 adusese Primăvara de la Praga, în iarnă avusesem Toamna Bucureșteană iar primăvara care se instalase de-acum în Cișmigiu, ne-a adus Iarna Vrajbei Noastre.
Exact pe douăzeci aprilie, așa cum proorocise cu două mii de ani înainte Nostradamus, a luat naștere Piața Universității, unul dintre cele mai uluitoare fenomene care au zguduit clădirea cu pricina.
Este denumit prin acest generic, un perimetru cuprins între XXXXX [CENZURAT] (partea de text cenzurată cuprinde descrierea amănunțită a respectivei zone care poate fi găsită pe orice ghid turistic al scumpei și iubitei noastre capitale).
Inițial Partidul Național Þărănesc Creștin și Democrat, aripa Rațiu a organizat pe data de 20 Aprilie o mare manifestație electorală la finalul căreia era programat să se deșfăsoare prima etapă a festivalului folcloric Bundița Verde, cu participarea unor soliști de renume atît din țară cît și din străinătate. Din cauză că biletele de intrare se vindeau numai pe valută, un grup de studenți săraci care încă nu își încasaseră bursa, s-au adunat să protesteze în fața Universității cerînd ca studenților să li se acorde bilete de favoare gratuite, la galerie.
Ion Rațiu, care ca orice om de afaceri veros nu vedea viața decît prin prisma banilor, a considerat protestul studenților drept un atentat la buzunarul propriu, drept care s-a adresat studenților numindu-i de la microfonul cepeuneului, Golani.
Acest fapt i-a enervat la culme pe studenți, deoarece sînt anumite adevăruri care nu se spun în față, drept care ei au ocupat zona din acel perimetru istoric al Bucureștiului declarînd-o Zonă Liberă de XXXXX [CENZURAT] ( cuvîntul cenzurat este unul pornografic extrem de rușinos.)
Desigur eu m-am alăturat încă din primul moment mișcării spontane, îndelung pregătite a studenților, sugerîndu-le să scoată de la naftalină Proclamația de la Timișoara, unde, negru pe alb era stipulat la punctul 8 interzicerea candidaturii persoanelor care în ultimii cinci ani nu au mîncat salam cu soia.
Studenții au îmbrățișat cu drag această sugestie transformînd-o în dezideratul suprem al acestei mișcări care a rămas înscrisă în Istoria Universală drept cel mai lung miting neautorizat al tuturor timpurilor.
Eu, ca lider ideologic al acestei mișcări, m-am aflat în permanență în mijlocul pieței. Acolo apăruse pitorescul obicei, conceput ca o formă burlescă de protest, ca toți participanții să poarte în piept etichete frumos colorate pe care se scria cuvîntul golan însoțit uneori de detalii sugestive. Eticheta mea, pe care un grup de fani mi-au realizat-o în condiții grafice ireproșabile la Cooperativa Arta Grafică, purta inscripția „GOLAN INCOGNITO“ ceea ce mi-a creeat o notorietate rapidă printre golani.
Acel timp petrecut în Golania este una dintre cele mai frumoase perioade din viața mea de care îmi amintesc cu nostalgie și regret. Dormeam într-un cort de două persoane donat de un binevoitor, împreună cu încă nouă oameni de bine, cu care mă aveam în relații excelente.Ne împrumutam unii pe alții cu țigări și pastă de dinți și găteam în comun pe o spirtieră, adevărate festinuri culinare.
Hrana, alimentația rațională, juca unul dintre cele mai importante roluri în menținerea pe poziție a Pieței Universității, pentru că manifestanții aveau nevoie de calorii din abundență, de vitamine și săruri minerale pentru a putea manifesta cu energie.
În acest sens dădusem ordin la Cotroceni și în fiecare dimineață primeam alimente proaspete, atît autohtone cît și de la export. Nu ne-au lipsit niciodată carnea de vînat, de vită de oaie, de porc, de pui, de rață, de gîscă, de curcan, ouăle de găină, de bibilică de rață, trufele, roșiile, castraveții de seră, cartofii noi, conopida, fasolea verde și uscată, mazărea, gulioarele de mai, ardeii capia, ardeiul gras, gogoșarii, vinetele, gogonelele, dovleceii, varza murată sau proaspătă, sfecla pentru salate,morcovii, păstîrnacul, pătrunjelul, țelina, leușteanul, peștele proaspăt de Dunăre, peștele oceanic congelat, peștele afumat sau sărat, creveții, pastele făinoase gen spaghetti, tortellini, fetucine, panelle, orezul decorticat de Bombay, merele , perele, prunele, strugurii, dudele, caisele, piersicile, ori fructele exotice precum orange, kiwi, bananas și kola. Produsele lactate veneau direct din Elveția în ambalaj original și cu pai sau liguriță de plastic la purtător, iar băuturile dintre care enumăr berea la sticlă la doză și la halbă, vișinata , lichiorul de coacăze, coniacul Napoleon, Henessy, Corvoiser, rachiul de drojdie, de vin, de prună , de mere, vinul de Sarica Niculițel, Chardoney de Murfatlar, Muscat de Jidvei, Grasă de Cotnari, precum și șampania și wisky -ul, nu lipseau niciodată.
Această abundență adunase de-acum o sumedenie de simpatizanți și întreg perimetrul de la Teatrul Național și pînă la ieșirea pe autostradă se umpluse de corturi mai mari sau mai mici. Se făcea mai ales remarcat prin culorile sale vii și dotările de excepție cortul de 25.000 de persoane ridicat de către Circul de Stat pe Șoseaua Ștefan Cel Mare colț cu Dinamo.
Datorită faptului că luam deseori cuvîntul de la balcon ( cam o dată la cincisprezece minute) devenisem mai popular decît Cristian Þopescu ba chiar mai mult.
Desigur, zilele agitate din acea perioadă făcuseră să îmi crească o barbă blondă și mătăsoasă care se asorta de minune cu chipul meu de-acuma tras și palid, chiar scofîlcit din cauza lipsei de mîncare, ceea ce printre colegii de piață îmi crease un aer de sfînt.
Bineînțeles aflîndu-mă acolo incognito, circulam sub un nume de împrumut pe care îl luasem de la decanat și care aparținuse pe vremuri unui student exmatriculat deoarece fususe surprins făcînd perversiuni cu o profesoară în vîrstă.
Așadar, pentru prostimea din piață mă numeam Marian Munteanu și eram socotit noul messia.
Trebuie să recunosc, rolul mă prindea de minune, mă simțeam în pielea perversă a acelui nenorocit student, pe care SRI-ul îl indentificase ca fiind la acea oră arestat pentru motive similare în Turcia, ca un nou născut și îmi era foarte greu să mă întorc de fiecare dată la Cotroceni pentru a semna tot felul de decrete tîmpite, ori pentru a lua parte la ședințele lungi din CPUN, care erau monotone fără nerv și fără pic de sare și piper.
În schimb Piața Universității mă fascina, era mereu ceva de spus, de scandat, de demascat, de înfierat, de împărtășit, de mărturisit, trăgeam în stînga și în dreapta fără alegere, ba chiar ajunsesem să am o plăcere sadică să înjur guvernul și pe președintele țării.
Îmi amintesc, cum într-o zi cuprins de isteria propriilor mele cuvinte, am cerut președintelui să vină în piață pentru dialog.
Mult mai tîrziu am realizat absurdul situației, deoarece nu puteam veni pentru a mă întîlni și negocia cu mine însumi.
Acesta de fapt a fost și adevăratul și unicul motiv pentru care niciodată nu a avut loc o întîlnire între mine și Marian Munteanu.
Desigur, pentru a îndepărta primejdia care mă păștea avînd în vedere evidenta dedublare de personalitate care se produsese și pentru că devenisem un adevărat pericol pentru Guvern, pentru Instituția Prezidențială și nu în ultimul rînd pentru constituționalitatea și legitimitatea fragilei noastre democrații, SRI, recte prietenul meu din copilărie Virgil Măgureanu a decis să acționeze pe cont propiu pentru a pune capăt situației.
Astfel studentul Marian Muntenu adevăratul Marian Muntenu, a fost scos pe cauțiune din închisoarea turcească unde zăcuse o lungă perioadă de timp ( deoarece era un tînăr imberb și frumușel iar turcii precum șe știe idem, avea anusul făcut harcea parcea) și adus în țară sub o identitate falsă urmînd ca la momentul potrivit să mă înlocuiască.
După care a decis că e timpul ca această manifestăție să înceteze deoarece se apropiau alegerile.
Personal l-am rugat s- o mai lase o bucată de timp deoarece de Golania mă legau amintiri plăcute, ceea ce el a și făcut după ce a trebuit să mă pun în genunchi în fața lui.
Între timp începuse campania electorală la care am participat fără chef, mai mult din inerție. Postul de președinte nu mai îmi aducea de acum nici o bucurie, el era ceva palid în comparație cu perioada de golaniadă.
Îmi lipsea mai ales aurolacul.
Dar așa este destinul crud al marilor oameni politici, care trebuie să facă imense sacrificii personale în vederea XXXXX [ CENZURAT] (partea de text cenzurat cuprinde 356 de pagini de citate din Karl Marx, un filozof obscur de origine jidănească, născut în Germania Federală).
Totuși, o întragă suprastructură politică apăsa pe umerii mei, eram investit cu încrederea a mii de tovarăși din toate colțurile țării, care vedeau în mine unica alternativă drept care m-am scuturat de toate gîndurile negre și m-am pus pe treabă.
Desigur alegerile au fost pentru mine o bagatelă, o joacă de copiii, deoarece nua veam adversari de calibru.
Cei doi oponenți pe care trebuia să îi înfrîng, i-am numit aici Radu Rațiu și Ion Cîmpeanu ( îmi cer aprioric scuze dacă din necunoștiință de cauză am produs vre-o stîlcire a numelui acestor două distinse personalități) erau din start discreditați în fața opiniei publice.
Rațiu fiindcă se încăpățîna să poarte un demodat papion cu buline, iar Cîmpeanu deoarece avea un foarte puternic accent de Jilava ceea ce îl făcea să pară trivial și suburban.
Aparițiile noastre la televiziune în terțet erau urmărite cu sufletul la gură de masele de alegători, deoarece în pauze se dădeau reclame cu Coca Cola, așa că am avut prilejul să îmi demonstrez în public superioritatea intelectuală asupra celor doi.
Asta mai ales datorită încăpățînării lor strategice de a veni cu viziuni și propuneri noi cum ar fi capitalism, democrație, economie de piață, separarea puterilor, justiție socială și alte aberații pe care poporul nu le înțelegea.
Eu în schimb veneam numai cu lucruri arhicunoscute pe care poporul român le învățase pe de rost în ultimii 45 de ani și care erau ușor de realizat mai ales că ele continuaseră să funcționeze fără întrerupere toată acea perioadă.
Am opus aventurismului lor politic o față umană care mi-a adus atîtea voturi că nu mai știam ce să fac cu ele, drept care așa bun la suflet cum mă știți am mai împărțit din ele și prietenilor apropiați.
Așadar alegerile din 20 Mai mi-au dat o putere legitimă, pe care oricum o aveam, cu toate acestea manifestația din piață continua vehement și asta numai datorită capsomanului de intendent de la Cotroceni care ca să scape de o corvoadă zilnică, făcuse către Comaliment unde director era un cumnat de soră de nepoată de al său, o comandă cuprinzînd necesarul de consum alimentar și alcoolic al Pieței Universității pînă la data de 12 Iunie, în virtutea căreia aprovizionarea cu cele de-ale gurii se făcea ritmic.
Era o sitație destulde gravă, deoarece tocmai
se apropia Campionatul Mondial de Fotbal din Italia și riscam să nu putem urmări toate transmisiile, deoarece televiziunea își făcuse un punct de onoare de a prezenta integral și în totalitate tot ce se întîmpla în Golania.
La situații extreme se cer măsuri extreme așa că am dat ordin să XXXXX [CENZURAT] ( pentru lămuriri suplimentare a se citi Evenimentul Zilei din acea zi)
Doar o minune ne mai putea salva.
Și acea minune cu voia lui Dumnezeu s-a împlinit.
Au venit minerii !




















Evenimentel regretabile din
13-15 Iunie 1990

Inițial mă bucuram de o oarecare simpatie printre muncitori, datorită spirutului meu muncitor, cu precădere printre mineri care se știe, sînt spuma clasei muncitoare.
Cîștigarea într-un stil detașat al alegerilor i-a determinat să mă proclame drept unul de-ai lor convigîndu-se pe viu că am un talent de săpător înăscut.
Drept care o delegație compusă din Miron Cozma, liderul de necontestat al Văii Jiului, căruia i s-au alăturat mai mulți ortaci, au hotărît să îmi facă o vizită de lucru pentru a-mi acorda titlul de cetățean de onoare al localității Uricani.
În acest scop ei s-au spălat pe față și s-au îmbrăcat cu cămași albe și cravate roșii, după care au mers la gară dorind să își cumpere în mod civilizat bilete la clasa întîi.
Casierul care la acea oră tocmai preda gestiunea a întîrziat să satisfacă cererea legitimă a minerilor care oameni dintr-o bucată, s-au enervat deoarece casierul avea un monetar lung cu multe poziții care lua mult timp și în consecință, au demolat ghișeul de bilete.
Cu tot cu gară.
Nemaiavînd de unde să își cumpere bilete ei s-au urcat așa în tren bazîndu-se pe faptul că pot aranja în privința locurilor cu nașu’.
Colegii care veniseră să-i conducă la gară în grupuri masive, auzind că e rostul de călătorit pe daiboje pînă la București au urcat cu toții în garnitura de vagoane pe care, deoarece erau cam mulți au suplimentat-o provizoriu cu toate tipurile de vagoane pe care le aveau pe acolo prin jurul gării.
Ei s-au oprit în drum la Craiova pentru a-și face mici cumpărături necesare la drum lung cum ar fi, pijamale, pastă de ras și de dinți, precum și pentru a achita contravaloarea suplimentelor de viteză deoarece trenul cu care călătorea se transforma din acel punct al traseului în accelerat, iar minerii sînt niște tipi foarte cinstiți, foarte corecți și foarte scrupuloși.
Din nefericire și aici se schimba tura tocmai în acel moment, iar monetarul era cu mult mai lung deoarece și gara Craiova e mai mare, drept care au demolat și aici ghișeul și tocmai se pregăteau să se apuce de gară, cînd impegatul a avut fericita inspirație să dea semnalul de plecare al trenului așa că minerii au lăsat treaba neisprăvită și au dat năvală pe garnitura care se punea în mișcare cu viteză. Din acest motiv mulți dintre mineri nu au mai reușit să intre în compartimente ei fiind nevoiți să călătorească în condiții precare, fie pe vagoane, fie între tampoane, fapt care i-a iritat și au ajuns în această stare în București.
Aceasta a fost împrejurarea care a salvat gara Craiova, dar cu prețul bulversării traficului CFR, deoarece plecarea precipitată a garniturii a dat peste cap graficul de mișcare, ceea ce a condus la blocarea tuturor trenurilor aflate în circulație și la realizarea unor întîrzieri cumulate pe ansamblu național de mai multe mii de ore, fenomen pe care Regia Autonomă CFR nu a reușit să îl depășească nici în momentul de față.
În București între timp se produceau mișcări strategice subterane importante.
Paridele istorice pline de mînie datorită înfrîngerii tranșante suferite în alegeri încercau să pună la cale o serie de diversiuni cu scopul de a discredita noua și legitima putere care nici măcar nu apucase să șe așeze ca lumea în fotolii.
Una dintre metodele folosite de către opoziție era opoziția fățișă, nerușinată, pe care o afișau tot timpul.
Sosirea minerilor i-a găsit așadar pe acești politicieni veroși în situația de a fi pregătiți să manipuleze fără scrupule acest colectiv de muncitori cinstiți și nevinovați.
Astfel, mai mulți agenți ai Partidului Național Liberal, aripa Þărănească Creștin și Democratică deghizați în mame cu copii în brațe și în gospodine ce veneau de la cumpărături, s-au înfiltrat printre minerii timizi și rușinoși care se grupaseră disciplinat în fața Gării de Nord, cu scopul de a lua troleibuzul în direcția Cotroceni și au sugerat că Bucureștiul suferă din cauza absenței parcurilor, a florilor și a locurilor cu verdeață pentru copii, ceea ce i-a înduioșat pe mineri pînă la lacrimi, deoarece ei prin natura profesiei lor sînt mari iubitori ai parcurilor și a naturii, așa că au hotărît să facă voluntar cîteva ore de munca patriotică în parcurile Bucureștene și pentru că cel mai apropiat parc de gară era Piața Universității, s-au încolonat frumos și au plecat cîntînd cîntece minerești spre locul mai sus pomenit, după ce fiecare scosese din buzunare care un tîrnăcop, care o sapă sau un furtun de cauciuc pentru stropit florile, pentru că este de notorietate că un miner adevărat nu pleacă niciodată din casă fără să aibe la el scule de grădinărit.
Ajuns în piață ei au început să planteze, dar golanii care la cea oră erau turmentați de aurolac au năvălit asupra lor maltratîndu-i. Mai multe mii de mineri au fost internați în acea zi la Spitalul de Urgență, cu răni grave și mai puțin grave.
Bineînțeles că liderul lor Miron Cozma a venit într-un suflet la mine să se plîngă, dar nu l-am putut primi deoarece gestul meu ar fi fost interpretat.
I-am trimis în schimb mai multe camioane cu apă minerală și ceva semințe de gladiole din sortul Roșu Aprins, spre a le planta pe unde crede el că e mai bine.
Miron, care de altfel e un băiat destul de deștept a înțeles unde bat eu, adică simbolul floral al toleranței și iubirii drept care a plecat cu cîțiva dintre cei mai buni grădinari ai săi să planteze acele semințe simbolice în fața sediului celor două partide istorice.
Dar deoarece aceste partide istorice nu au nici un fel de față ele find foarte prost situate pe bulevard, Miron a hotărît să creeze spațiu horticol și a purces la demolarea clădirilor existente reușind astfel să planteze acele garoafe pe care le trimisesem cu dragoste și pe care mai tîrziu, niște golani le-au furat spre a le vinde în piață.
Bineînțeles că acțiunea sa a fost imediat interpretată de către cele două partide ce atîta așteptau, care în loc să se bucure că au fost gratis înzestrate cu grădin, au declarat că de fapt minerii i-au taxat pentru toate aceste lucrări cu sume de zeci de mii. De dolari.
Minerii au continuat seria prestărilor de întreținere a orașului deoarece așa sînt minerii, sînt greu de-urnit dar de-i urnești sînt greu de-oprit, ei dînd și cîte o mînă de ajutor gospodinelor cărora le-au bătut covoarele și tot ce se mai afla bun de bătut prin jurul blocurilor.
În situația creeată, desigur că minerii nu puteau fi trimiși înapoi la casele lor, deoarece începuseră o serie de lucrări specifice pe care doar ei le puteau continua.
Drept care a apărut necesitatea sringentă de a le asigura, desigur în litera și spiritul legii, un acoperiș de-asupra capului, deoarece numai căștile acelea devenite mult mai tîrziu antologice, nu le puteau ține loc de.
În consecință am împuternicit un Comitet de Organizare format numai din oameni cu experiență în domeniu, dintre cei care pe vremuri se ocupaseră și de Cîntările României, Daciade și altele, să organizeze totul încît să le putem oferii dragilor noștrii mineri cele mai bune condiții pentru îndeplinirea și ducerea la capăt cu succes.
Astfel, pentru efectivele nominalizate s-a construit în noaptea de 14 iunie o clădire modestă în Piața Scînteii, sub forma unui cort uriaș din beton oțel și sticlă - care mai tărziu s-a dovedit utilă și pentru organizarea de Tîrguri Expoziții și Oboare- cu o capacitate de XXXXX [ CENZURAT] ( capacitatea reală a clădirii este cu mult mai mică decît cele afirmate în text, dar cu mult mai mare decît în realitate.)
Aici minerii au dormit și au mîncat din produsele pe care populația Bucureștiului le-a oferit, aruncîndu-le cu praștia peste gard.
În același timp, deoarece oricum minerii aveau la ei o cantitate insuficientă de scule de grădinărit, cineva a propus să li se pună la dispoziție și o parte din stocul confiscat în Decembrie 89 de la Securitate propunere care a fost primită cu entuziasm, așa că minerii au fost înzestrați cu cele mai moderne cuceriri ale tehncii în materie de scule, precum și cu instructori pricepuți care să îi învețe cum se dă cu ele. Deoarece minerii, cu toate că s-au dovedit extrem de ascultători și receptivi, nu au reușit să își însușească pe deplin noile metode de lucru în timp util, Comisia a hotărît să suplimenteze numărul instructorilor, pînă la norma trei instructori pentru un miner, chiar cu cadre active, care au mers cu abnegația și profesionalismul pînă acolo încît au făcut și demonstrații practice pe viu astfel ca minerii să deprindă tehnici mai rafinate ca de explemplu altoitul.
Noi, împreună cu responsabilii din guvern am făcut un plan de perspectivă pentru o mai bună așezare în capitală a minerilor, care s-au dovedit a fi niște tipi de nădejde deoarece nu se lăsau manipulați de nici o culoare, plan în care pentru a-i atrage și determina să se stabileascăîn București era prevăzută chiar și deschiderea unei mine de metale metale neferoase chiar pe locul căminelor studențești din XXXXX [ CENZURAT] (respectivele cămine se află întradevăr situate pe un mare zăcămînt de metale neferoase pe care marele om de suflet și de bine și voievod român Vlad Þepeș, l-a îngropat pentru a nu cădea în mîna veroasă a capitalului turcesc)
M-i s-a imputat și mi se mai impută ori de cîte ori este prilejul, faptul că am luat cuvîntul în mod televizat în fața minerilor, mulțumindu-le pentru tot ceea ce au plantat.
Dar cei care îmi reproșează aceasta nu țin cont de factorul uman - subiectiv, că dacă erau în locul meu procedau la fel, ba chiar și mai.
În fapt eu nu am făcut altceva decăt să exprim formal și la modul retoric mulțumirile populației a cărei exponent legitim eram, deși în fapt, minerii lucraseră de mîntuială, haotic, fără o bună coordonare, cu nepricepere chiar, lăsînd în urma lor multe lucrări începute doar și neterminate, lucrări și obiective care și pînă astăzi nu au mai putut fi continuate.
Drept care în cel mai mare secret împreună cu XXXXX [CENZURAT] ( numele persoanelor cenzurate cuprinde o listă de 235.456 cetățeni, din care cauză fiind prea lungă, ea nu poate fi publicată în prezentul manual, urmînd să facă parte dintr-o serie de liste ce vor fi publicate în anul 2089 în Monitorul Oficial) am întocmit un plan de îndepărtare a minierilor din București, prin care am fi reușit foarte rapid să-i mutăm pe mineri la Tîrgul Mureș, unde populația ducea mare lipsă de forțe de muncă.
Planul nostru a dat greș nu din vina mea, ci datorită neînțelegerilor grave pe care le-am avut cu Miron Cozma căruia i se cășunase să își pună viză de flotant la București și să renunțe la minierit, cerîndu-mi la modul imperativ să îi găsesc un loc de muncă bine plătit, de preferință portar la Guvern sau la Președenție.
Ori un Miron Cosma domiciliat în București ne-ar fi produs numai neplăceri deoarecea ar fi fost perpetuu vizitat de colegi cu trenul, iar în gările româniei mereu se fac monetare și iar se fac monetare.
L-am luat din scurt pe Miron Cozma forțîndu-l să-mi mărturisească adevăratele motive pentru care dorește să se stabilească în București. El mi-a mărturisit rușinat și rușinos, de-abia după ce l-am stropit a treia oară cu apă rece, că văzuse în capitală mai multe baruri cu strip- tease precum și săli de jocuri mecanice cu premii în valută și că ar fi dorit și el să.
L-am liniștit promițîndu-i în mod solemn că în cel mai scurt timp cu putință voi aloca fonduri speciale de la Guvern și de la XXXXX [ CENZURAT] ( să nu vă închipuiți cumva că e vorba despre fondurile și conturile secrete ale lui Ceaușescu) pentru ca și pe Valea Jiului să se construiască astfel de obiective industriale de o mare importanță economică.
Miron a plecat într-adevăr cu ortacii lui, dar de atunci m-a tot pisat cu insistențele sale paranoice de a investi în obiective unde să meargă el să se distreze. Ba chiar a mai și venit în București de cîteva ori crezînd că o să mă păcălească să-i pun viza dar eu am fost tare ca piatra.
Oricum o etapă fusese depășită !




















Depășirea provizorie a pionieratului politic

Pentru prima oară după o jumătate de secol, România avea un parlament liber ales ,cu largă reprezentare a tuturor păturilor sociale.
Muncitori, țărani, intelectuali, oameni de cultură, de artă și de bine, bătrîni, femei cu copii în brațe.
Mă simțeam reîntinerit, ca pe vremea MAN, mai ales că ceea ce făceam noi de-acuma avea să joace un rol istoric în viața socio-politico-economică a națiunii.
Ne aștepta hopul cel mare : CONSTITUÞIA !
Dar dușmanii țării vegeau din umbră și erau pregătiți să dea fragilei noastre democrații lovitura de grație.
Evenimentele de la Tîrgul Mureș unde avuseseră loc lupte de stradă violente între populația germană și ceangăi, adusese în prim plan din nou, România.
În același timp, Guvernul, pe care domnul Petre Roman îl conducea prin corespondență din străinătate, deoarece umbla disperat prin toate cabinetele medicale ale europei pentru a-și face o operație estetică la gît, bîjbîia prin ceața economiei de piață încercînd să implementeze și să implementeze. Pachetele de legi pe care le trimitea la Parlament erau returnate nedesfăcute, iar bietul Adrian Severin își smulgea părul din cap (fericitul) pentru că era un adevărat chin să tot lege și să tot dezlege sfoara pachetelor.
Pe acest fundal al șotronizării guvernamentale, au apărut frămîntări și distorsiuni sociale de amploare.
Tineretul țării a luat calea emigrării și bejeniei, plecînd la dracu în praznic să își făurească un destin cu fața umană.
Am hotărît atunci că nu se mai poate așa, că trebuie întreprinsă o chestie deșteaptă care să ne scoată din XXXXX [CENZURAT] ( cuvîntul cenzurat este: căcat) deoarece tensiunile în masele de alegători creșteau.
Eram debusolat, cînd mi-a venit ideea să îl sun pe Miron, care mi-a spus la aparat că el este de mult sub tensiune și că gata mă scoate el din.
Între timp s-a ivit o situație aparte datorită puciului de la Moscova care a produs un real frison în toată lumea. Am covocat de urgență Consiliul Suprem al Apărării și am propus să trimitem de urgență un comando format din specialiști cu u înalt nivel de pregătire profesională care să-l elibereze pe prietenul meu din rinerețe, deoarece trebuia oricum să îmi iau revanșa.
Petre Roman care revenise de la Madrid într-un suflet, s-a opus fățiș opinînd că un comando nu poate rezolva nimic și a susținut ideea de a trimite cinci divizii blindate care să radă tot.
Bineînțeles că ideea sa mi s-a părut hilară, deoarece noi aveam la aceea oră trei divizii cu totul, dar el mi-a ripostat că celelalte opt le putem lua împrumut de la Israel, deoarece băieții tot aveau nevoie de antrenament pentru războiul golfului.
Dar n-a mai fost nevoie, deoarece între timp Boris Jelțîn a dat la pace cu puciștii și l-a eliberat pe Mihail scoțînd Europa de sub tensiune.
În aceeași seară, domnul Roman m-a vizitat la Cotroceni și m-a rugat în genunchi să fac cumva să îl eliberez din funcție deoarece vruia să își ia un concediu neplătit de vre-o trei luni.
El susținea că a găsit la Pamplona, lăngă Sevillia un chirurg estetician dispus să îi facă o grefă de gît de la o girafă și că periada de convalescență postoperatorie e destul de lungă, plus că trebuie să își schimbe toate cămășile și cravatele ceea ce nu e chair așa de ușor de realizat dintr-o amărîtă indemnizație de Prim Ministru.
Întrebîndu-l franc ce planuri are pentru viitor și din ce are de gînd să trăiască, el mi-a spus că nu trebuie să îmi fac griji din pricina lui, deoarece a primit drept moștenire de la o mătușă vitregă din partea mamei, un castel în Spania, la care dintodeauna visase și că are de gînd să deschidă acolo o Universitate Populară, în care să organizeze cursuri de perfecționare pentru revoluționarii din întreaga lume. În plus nevastă-sa cîștiga destul de bine deoarece avea un butic micuț,cu o mie una de articole care se numea București- Beijin și din care putea trăi decent cu familia sa.
Am înțeles situația lui Petrică, deoarece știam cît de frustrat era din pricina gîtului și cît de mult suferea mai ales cînd oamenii de bine făceau remarca acidă că Primul Ministru e un om cu capul pe umeri, așa că am decis să îi primesc cererea de demisie.
Între timp, minerii, în frunte cu Miron Cozma se aflau din nou în București pentru recoltarea celor plantate în primăvară așa că n-am mai avut timp să mă ocup de Petrică.
Dragul de el!
Îmi revenea sarcina să mă preocup din nou de minieri și muream de drag, deoarece minerii sînt bîieți de gașcă cu care se poate sta la masă.
La masa tratativelor bineînțeles.
Avînd deja de-acum experiență acumulată în acest sens, mi-a fost foarte ușor să termin cu ei, le-am făcut capul mare și i-am expediat urgent înapoi în producție, bineînțeles după ce l-am asigurat încă o dată pe Miron că postul de portar la guvern va fi al lui și numai al lui imediat ce portarul actual își primește decizia de pensionare.
Avînd de-acuma liniște atît dintr-o parte cît și din cealaltă, m-am pus pe treabă pentru că ne mișcam cu toții, popor, Parlament, Guvern, Președenție, într-o țară neconstituțională pentru că ne lipsea Constituția.
Eram hotărît să nu precupețesc nici un efort pentru a realiza o bună Constituție, care să reflecte cele mai noi cuceriri ale științei și tehnicii.
Pentru aceasta am apelat la un colectiv de tineri juriști, proaspăt pensionați pe motiv de boală deoarece făcuseră parte și din vechiul colectiv de redactare a celeilalte constituții. Împreună am hotărît să punem osul la treabă deoarece nu ne puteam luxul să pierdem nici un minut.
A fost o muncă titanică la care ne-am angajat fără preget mînați de simțăminte alese.
Am reușit astfel ca în trei zile să dăm gata Constituția.
Din nefericire, șeful comisiei de redactare a uitat mapa ce conținea manuscrisul original în tramvai, astfel că ne-am trezit fără constituție.
A fost o adevărată lovitură sub centură, căci exista pericolul ca țara să intre din nou în criză politică.
Din fericire, zic din fericire deoarece există sus un Dumnezeu, omul mai are prieteni pe care la nevoie se poate sprijini.
Vecinul meu de palier Iorgovan, care obișnuia să vină seara pe la mine ca să îl bat la o tablă, venise tocmai să privească la televizor telejurnalul de seară, deoarece la al lui i se arsese lampa PL 500 și în momentul în care m-a văzut așa cătrănit a provocat o discuție pe teme distractive (bancuri cu Bulă, bîrfe din lumea politică) la sfîrșitul căreia, oarecum destins, i-am mărturisit tragedia prin care trece țara la acea oră și că s-a dus dracului constituția.
Oarecum jenat și rușinos ( deoarece vecinul
meu Iorgovan este un intelectual rasat de o mare finețe) mi-a mărturisit că el scrisese încă din ultimul an de liceu o constituție, pe care încă o mai păstra frumos bătută la mașină, la două rînduri, în debara, undeva sub cutia cu ceară pentru lustruit schiurile și că dacă aveam nevoie, el mi-o putea pune la dispoziție cu dragă inimă.
Era o salvare pe buza prăpastiei și gestul nobil al vecinului m-a mișcat adînc, pînă la lacrimi.
Am acceptat bineînțeles cu condiția să accepte plata drepturilor de autor pentru manuscris, după care am ras împreună o sticlă de Johny Walker și l-am lăsat generos să îmi dea și trei marțiuri unu după altul ceea ce l-a încîntat la culme.
Astfel am putut să prezint Parlamentului Constituția chiar în dimineața următoare.
Dar, surpriză, Constituția a fost respinsă vehement de către parlamentari ceea ce mi-a provocat o ieșire spontană.
Ce se întîmplase de fapt ?
Luat de vîrtejul întîmplărilor din ultima zi, eu nu mai ajunsesem să citesc manuscrisul Constituției, în care preitenul meu Iorgovan scrisese că forma de guvernare a țării este monarhia constituțională, iar deputații interpretaseră aceasta ca pe o încercare a mea de a mă declara regele României, fapt cu totul și cu totul inexact ba chiar aberant, deoarece, gîndiți-vă și dumneavostră un rege nu are nici salariu, nici carte de muncă, nici îndemnizații suplimentare.
Drept care am făcut modificările de rigoare și a fost liniște și pace.























REFORMA ECONOMICÃ-ECONOMICÃ

Acuns după draperia ideologică, socialismul, așa cum a fost el conceput de Marx și tradus în viață de către Vladimir Ilici, s-a dovedit a fi un fiasco, sau în limbaj popular, un fîs.
Căci domnilor, închipuiți-vă ce mod de gîndire învechit au avut acești doi mari titani ai filozofiei politice.
Cauzele erau bineînțeles subiective, deoarece pe vremea lor încă nu fusese inventată mass media.
Drept care am hotărît că e cazul să repar aceste racile pe calea unor reforme de structură care să zguduie din temelii trista moștenire pe care 45 de ani de întuneric ideologic ne-o aruncaseră în spinare.
Deoarece conducerea de tristă amintire ajunsese în stadiul unei adevărate schizofrenii economice. Ceaușescu era un megaloman fără pereche, el dorind ca România să devin cea mai puternic industrializată țară din Europa și chiar din lume.
În acest scop el a construit adevărați mastodonți industriali în care se produceau tot felul de chestii nerentabile din materiale de proveniență dubioasă, care nu aveau certificate de calitate și puteau afecta populația.
Norcul său a fost că în acea vreme nu funcționa încă Serviciul pentru Protecția Consumatorului, că altfel ar fi încasat niște amenzi de nu se vedea.
Nouă ne revenea de-acum sarcina să reparăm ceea ce el construise, sugînd sudoarea poporului.
Bunăoară Petre Roman observase încă de pe băncile școlii acest fenomen și de aceea venise extrem de obiectiv cu un pachet de propuneri pentru redresarea economiei pe care eu l-am analizat în profunzime.
În esență planul său propunea cîteva mari obiective ca:
-desființarea tuturor oțelăriilor din România și transformarea lor în fabrici de bomboane mentolate.
-defrișarea suprafeței de 50.000.000 de hectare de pădure în vederea plantării lor cu mentă.
-modernizarea canalului Dunăre-Marea Neagră prin lucrări de plantare a unor specii noi de nufăr și lotus și construirea în paralel a unui alt canal pentru circulația în sens invers a șlepurilor.
-privatizarea unor suprafețe întinse de teren agricol în vederea constuirii unor canale mai mici care să permită accesul șlepurilor pînă în cele mai ascunse colțuri ale țării.
-achiziționarea din fonduri guvernamentale a mai multor șlepuri de tipul Airbus îmbunătățite.
-dezvoltarea industriei naționale de instrumente folclorice cum ar fi cobze și drîmbe.
-alocarea de la fondul dse stat a unor fonduri de trei miliarde de dolari în vederea achiziționării de la populație de partituri pentru cobză și drîmbă.
-redarea în circuitul agricol a suprafețelor cultivate cu cereale în vederea plantării de trandafiri albaștri.
-construirea în fiecare localitate a țării a unui monument a eroilor căzuți în revoluții și lovituri de stat. Cam acesta era în mare planul său de redresare a economiei naționale.
El visa o țară care să fie brăzdată în lung și în lat de șlepuri încărcate cu turiști occidentali care ronțăind bomboane de mentă, merg în pelerinaj la monumente, unde depun jerbe de trandafiri albaștri, cîntînd din drîmbă și din cobză, ceea ce ne-ar fi adus un purcoi de valută.
Bineînțeles că nu am ținut cont de acest plan aberant al domnului Roman deoarece el ne-ar fi făcut să părem neserioși în fața Consiliului Europei, distinșii parlamentari europeni fiind datorită lipsei lor de activitate concretă ceea ce duce la apariție spleenului, extrem de aplecați spre glume caustice și bancuri de prost gust.
Ei ar fi spus pur și simplu despre noi că sîntem un popor care toată ziua freacă menta și suflă în drîmbă, în plus cine dracu a mai văzut trandafiri albaștri.Ba mai mult, el compromitea idealurile sfinte ale revoluției încercînd să sugereze cum că lovitura de stat din 22 Decembrie 1989 ar fi fost într-adevăr o lovitură de stat.
Și nu înțelegeam chiar de loc, de ce această idee cu modernizarea Canalului care se dovedea extrem de util din punct de vedere socio- social pentru pescuitul sportiv așa cum se găsea. Chiar eu personal am fost acolo de mai multe ori la pescuit și vă jur pe cinstea mea de președinte că am prins știucă mare cît [XXXXX] CENZURAT ( cuvîntul cenzurat denumește o unitate de măsură extrm de veche, pe care în ziua de azi nu o mai folosesc decît ginecologii.)
Probabil această pornire a sa de a modifica structural canalul, nu era dictată decît de invidia subconștientă că nu el e cel care l-a construit.
Oricum eu aveam pregătit un plan propriu pe care eram hotărît să îl pun în aplicare cu orrice preț, cu orice sacrificii, deoarece visam la el încă de pe vremea cînd eram Prim Secretar și o duceam cam ca domnii din Consiliul Europei.
În mare planul meu se compunea din cinci etape astfel:
1. Etapa întîi
2. Etapa a doua
3. Etapa a treia
4. Etapa a patra
5. Etapa a cincea
Punerea lor în practică se realiza astfel:
1. Etapa întîi cu durata de un an- pregătirea celorlalte patru etape în amănunt. Directive și direcții pentru realizarea cu succes a sarcinilor ce revin atît în plan economic cît și pe celelalte planuri.
2. Etapa a doua cu durata de un an- analizarea modului în care au fost realizate obiectivele primei etape, corectarea micilor difuncționalități, aplicarea
celor mai noi cuceriri ale științei și tehnicii în vederea realizării sarcinilor ce revin tuturor factorilor de răspundere.
3. Etapa a treia cu durata de un an- analizarea modului în care a fost analizată aplicarea directivelor și direcțiilor, implementarea unor metode și tehnologii cît mai economice pentru realizarea sarcinilor ce revin în plan tehnico-profesinal- social- economic.
4. Etapa a patra cu durata de un an- pregătirea ultimei etape de analiză și dare de seamă cuprinzînd sarcinile ce revin tuturor factorilor de răspundere.
5. Etapa a cincea cu durata de un an- dare de seamă cuprinzînd realizările mărețe ale primului plan cincinal obiective și direcții de perspectivă pentru realizarea obiectivului central al politicii partidelor de guvernămînt, construirea și edificarea Societății Capiutaliste Multilateral Dezvoltate în Republica XXXXX [CENZURAT] (cuvîntul cenzurat este un termen extrem de controversat, el fiind după unii analiști chiar esența evoluției umanității de-a lungul istoriei sale frămîntate, după alții constituindu-se doar într-o aberație structurală, de nerealizat în planul real, el fiind folosit de către unii teoreticieni ai sociologiei doar din lipsa unui vocabular și în general a unei pregătiri intelectuale suficiente).
Aceasta ar fi fost la modul teoretic strategia pe care am hotărît s-o aplic pentru redresarea economică a României, dar pînă la aplicarea ei în practică mai era un drum destul de lung, deoarece eu nu aveam ascendentul moral suficient asupra mediului politic deoarece eram prea nou în funcție și nu nu eram respectat ca atare. Aveam nevoie de încă o confirmare prin vot a dragostei și încrederii cu care poporul Român mî investise.
Așa că am lăsat-o mai moale pînă la alegerile din 1992, ocupîndu-mă de chestii mai periferice cum ar fi Comunitatea Europeană, NATO etc.
Între timp în partidul nostru la care așezasem cărămida, s-a produs un fenomen de scindare, datorat domnului Petre Roman, întors între timp din Spania de la chirurg.
Înveninat și extrem de violent deoarece operația estetică nu reușise, ba chiar din contra, ceea ce îl făcea să umble cu capul și mai mult băgat între umeri, Petre Roman încerca să schimbe cărămida mea cu un bloc de ciment motivîndu-și gestul prin nevoia de consolidare.
Am avut un schimb de replici violente la Congresul Național al Partidului care s-a desfășurat la mine în birou, el neputînd să înțeleagă de fel că acea cărămidă pe care o considera fragilă era de fapt doar în aparență o cărămidă, că doar învelișul ei era de cărămidă iar în interior era făcută din materiale folosite în tehnica spațială pe care le primisem de la prietenul meu din Rusia cu ocazia primei mele vizite de am învățat împreună șă jucăm șah.
Roman era hotărît să demoleze totul și să reconstruiască pe ruine.
Pentru a-l temperamenta, deoarece acțiunea sa putea fi extrem de costisitoare - n-aveți idee cît costă kilogramul de material de rachetă- am apelat la o metodă radicală.
A fost suficient să îi șoptesc la ureche două cuvinte pentru ca domnul Petre Roman să își bage capul între umeri -spun asta la modul retoric, deoarece practic gestul era imposibil de realizat- și s-o întindă iepurește.
Cele două cuvinte au fost: Miron Cozma.
Totuși pentru a nu-l aduce în pragul disperării,-îmi era teamă doamne ferește de un gest necugetat din parte lui-i-am dat o bucată mai mică din partid pentru a nu șoma, recomandîndu-i pe viitor să nu mai pună atîta suflet că uite ce se întîmplă și se alege praful.
Petrică,- oricum el îmi este ca un fiu- m-a ascultat și de atunci s-a dat la fund de nu prea mai vorbește televiziunea de el.
Eu știu că totuși undeva în taină el mă pîndește visînd drîmbe și bomboane mentolate.
Acesta este adevăratul concurs de împrejurări care a împiedicat demararea reformei economice în România.
Cu Stolojan nu aveam curajul să mă înham la asemenea drum fiindcă nu era de gașcă și nu visa altceva decît să plece în America să studieze pe viu starea de degradare a marelui capital.
Rămas de-acum singur la cîrma partidului, am hotărît să pun punctul pe Î.
Pentru aceasta trebuia mai întîi să dau la pace cu Academia, care îmi era oarecum obligată, deoarece alocasem ceva fonduri pentru renovarea sălii de ședințe și a toaletei pentru bărbați care arăta în mod jalnic pereții fiind plin de salivă sau o secreție asemănătoare.
Președintele Academiei, de altfel un băiat de treabă, plin de inițiativă și responsabilitate a făcut mai multe popuneri constructive de aplicare a unor noi reguli și regulițe ortografice și ortoepice care să conducă la o mai pregnantă reliefare a limbii materne.
Astfel a fost adînc analizată scrierea cu I din E și cu R din L precum și forma IEU a pronumelui personal EU.
Concluzia care s-a tras a fost că aceste forme ar putea fi aplicate cu succes numai dacă...













Cuvîntul Ieditorului

Aici si întlilupi manusclisul oliginal al călui șpalt ni-a fost pus la dispoziții di cătle Silviciul XXXXX [CINZULAT] ( lispictivul Silviciu Siclet nu ixistă dicît în închipuilia bolnavă a unor zialiști cali tot îi dau cu Kaghibiul și cu Kaghibiul, diși nu a fost așa civa).
Cu dulile în suflit tlebuii să ni anunțăm cititolii că o continuali a acistii tlipidanti măltulii sclisi întl-o viitoali Idiție Plilungită a călții nu mai isti posibilă dioalici conculința n-i la suflat pe autol.
Dlipt cali ni cilim scuzili di ligoali și ni luăm angajamintul în fața întligii națiuni di a nu plicupiți nici un ifolt spli a lializa mălițili obiictivi ci n-i li-a plopus pintlu bunăstalia tutulol clasilor sociali și înaintalea lor spli XXXXX[CINZULAT] (aciastă chistii nu si faci prin înaintali ci vicivilsa).
















CUPRINS


1. pagina 1
2. pagina 2
3. pagina 3
4. pagina 4
5. pagina 5
6. pagina 6
7. pagina 7
8. pagina 8
9. pagina 9
10. pagina 10
11. pagina 11
12. pagina 12
13. pagina 13
14. pagina 14
15. pagina 15
16. pagina 16
17. pagina 17
18. pagina 18
19. pagina 19
20. pagina 20
21. pagina 21
22. pagina 22
23. pagina 23
24. pagina 24
25. pagina 25
26. pagina 26
27. pagina 27
28. pagina 28
29. pagina 29
30. pagina 30
31. pagina 31
32. pagina 33
33. pagina 33
34. pagina 34
35. pagina 35
36. pagina 36
37. pagina 37
38. pagina 38
39. pagina 39
40. pagina 40
41. pagina 41
42. pagina 42
43. pagina 43
44. pagina 44
45. pagina 45
46. pagina 46
47. pagina 47
48. pagina 48
49. pagina 49
50. pagina 50
51. pagina 51
52. pagina 52
53. pagina 53
54. pagina 54
55. pagina 55
56. pagina 56
57. pagina 57
58. pagina 58
59. pagina 59
60. pagina 60
61. pagina 61
62. pagina 62
63. pagina 63
64. pagina 64