dacă iarba verde și cerul albastru
desigur vara cu
pitpalaci prin copaci
de tristețe pe un glob de sticlă cu vedere spre mare
în care
frunzele știu întotdeauna de ce plîng rădăcinile
aiurea
e o minciună
ele nu plîng nu uită
doar iartă
cochetează uneori
cu o stare de imponderabilitate
transmisibilă
uneori printr-un surîs închipuit cu mintea de fluture
și culori de suflet la purtător
visează cu ochii închiși piruete albastre
lăcrimînd estic din ochiul drept
respiră dintr-un sîmbure
apoi
de bună voie și nesilite de nimeni
împart
la
două
inimi
anotimpul ploilor
legănat
pe o pînză
de paianjen...