zăboveam mult în fața ceasului
într-un fel de ceremonial cu tălpile goale
după fiecare propoziție mă chema nimeni
legat sub burta unui berbec
scăpam de ochiul ciclopic al lumii
cu o singurătate
acolo păcatele erau mai mici
suspectam de viață cucul acela din lemn
mă asculta până la capătul vopsit în albastru și gri
un albastros cu aripile tăiate era
doar pentru simpla bucurie de a putea vorbi
invocam cerul
așezând o pisică și un câine față în față
cu strălucirea numelui apoi
mă întorceam de fiecare dată să descui
ușa ierburilor pitice
urma să înceapă sezonul ploilor…