Ce-ar fi...
.- mi-am zis într-o doară -
să stric miezul acestei nopți
privind ceara de pe marginea
ferestrei crăpată
uitând lumânarea aprinsă
la ea în casă?...

Ar fi putut însemna orice:

Privirea cu care săgetând-o
mi-aș uita trecutul...
sau hiena năvălind
în timp ce-aș gândi răzvrătirea...

În seara aceea am iubit-o...

Spre zori însă...
în loc să îi cânt „Primăvara” de Vivaldi
am folosofat pe tema Destinului,
pomenindu-i de Beethoven
pentru a mă uita definitiv...

Am plecat cu speranța
că n-a înțeles mare lucru
strivind fitilul lumânării
între degete...

în clipa în care s-a făcut întuneric
am tresărit...

apoi am fredonat „Oda bucuriei” pe drum
înspre ale mele...

când am deschis ochii
eram la masa de scris
ca o pagină albă!

Desenam fereastra luminată
de la etajul unu... cred...