“Ai adus o creanga de miine in camera..
Parfumul ei m-a trezit.”

- Robert Duncan -



Imi promisesem
ca nu voi mai repeta niciodata acest gest,
pentru nimeni si pentru nimic in lume
dar iata, ai plecat
si privesc in urma ta
cum te indepartezi incet si usor
intr-o incredibila miscare de relanti
somnolenta cetos in dimineata de afara.
Dar unde sint culorile, ma intreb dezorientata
si focurile de artificii si rugurile toamnei
aprinse in trupul sufletului meu, chiar de tine
azi-noapte…
paltonul tau e gri la fel ca si cerul
iar dincolo de fereastra, desfrunzite
nudurile copacilor strajuiesc desperecheat strada;
te strig urlind interior in orbita goala a frunzei
Hei, nu pleca!...
Tu faci acum parte din mine.
dar sunetele refuza sa iasa si sa formeze cuvinte
gituite surd in piroane de nori
pe spirala in eclipsa a plexului solar
si pleci, uite cum pleci stind pe loc.
Eu n-am mai vazut pina acum asa ceva
povara unui pas inlantuit dureros de pamint
si usurinta celuilalt ridicindu-se inspre zbor
aripi in rotule sculptate ingenuncheat
intr-o senina impacare cu sine a talpilor.
Hei, nu pleca!...
strig eu cartezian si dramatic catre zorii de zi,
Tu faci acum parte din mine.
insa zorii isi vad impasibili de treaba lor
ca de-aia sint zori sa ne astearna peste suflet
o dimineata cetoasa de marti
cind cuvintele refuza sa strapunga aerul
incatusate strategic lacrima si zimbet
in tacerea neteda a Rugaciunii lui Brancusi
singurul lucru care imi vine in minte acum.