lipită pulberea de coaja umedă
ca o noapte liberă și neacoperită
fiorul de teamă era cât pe ce să
o apropia de munți
latitudinile înalte ignorau harta
o frunză șifonată își deshăma caii
pășteau gene de lumină
ce vor germina departe de priviri
câte o piatră zăbovea îndelung
să privească minunea
unde te duci
suspendată să spunem de o linie
ca și cum toți am fi din lumi diferite
uneori ca să plângi trebuie să alegi
singură
mai era de urcat
de la capătul pământului
până la vederea pătrunzătoare