Pasăre,
ciob de cer și tină,
țintuită de aer
și de lumină.

Îmi mănâncă din palmă
încredere și grâu.
Câteodată,
când nu îi este foame,
mă cercetează atent,
cu ochiul mărit ca un brâu,
roșu și lent.
Nu cântă,
doar zboară într-o depărtare
străină de mine și mută.

Fereastra mea dă înspre cer,
un pătrat de nimic
în care zborul păsării mele piere
câte-un pic,
câte-un pic...

Hai să fââââl într-un salt!
...amândoi într-o lume nebună,
tu pe sus din lumini
să mă-auzi cum încerc
și trupu-mi izbit de asfalt
cum răsună.