Cum un suflet speriat caută alinarea
Așa eu caut un rost
Cum ceața acoperă marea
Așa timpul estompează durerea, o transformă.
Dar azi ceața fină îmi acoperă ochii,
Și nu mă lasă să văd, să observ,
Să observ un capăt al lumii
Acel capat, ca o grotă gigantică,
dar care prin metode neștiute,
Nepătrunse e luminată,
fiindcă razele străbat ceața, cu greu,
dar o străbat, și ofera în jur o lumină nemaivăzută.
în căderea mea, sper să ajung undeva, oriunde
cu toate că știu că eu cad în gol.
În decursul zbuciumate-i alunecări am simțit
Cum membrele mele și capul
Se desprind încetișor de corp.
Nu văd nimic în jurul meu,
Nu e întuneric,
Dar nu e lumină,
Probabil e senzația pe care o
are un om când orbește,
Dar apoi reușesc să îmi dau seama,
Ceața e acidă, și mi-a ars ochii și pielea,
Și mănâncă încet, încet din mine.
Acum nu-mi mai simt picioarele, nici mâinile,

În cădere s-au desprins de mine
Și cu toate că sunt acum moartă,
Sufletul meu știe ce se întămplă cu trupul meu
N-am simțit durerea,
Căderea e prea lentă să mai simt ceva,
În schimb simt, cu sufletul, cum toată ființa mea
E sfașiată în mii și mii de bucățele,
Abia acum, după ce nervii mei nu mai există
Abia acum simt și eu durerea,
Durerea dispariției, durerea despărțirii sufletului de trup,
Iar o dată cu dânsul, și gândurile, ideile, conceptiile se pierd
Se sparg ca sticla,
Acum simt durerea, ceața acidă...
Ceața acidă îmi mănăncă sentimentele,
Iar compasiunea, dragostea, dorința
Sunt primele dispărute în pustiu,
Cele care rămân pregnante, legate de întreg
Sunt ura și suferința...
Iar într-un final, din ce am fost înainte
m-am prefăcut în ceață...