Același veac, același leat,
Mă pierde și nu știu s-o spun,
Printre frunzișul destrămat,
Pe care nu pot să-l adun,
Cât timpul, risipit în van
-Din inocență sau răsfăț-
Șterge răbojul, an cu an,
Fără să uit, fără să-nvăț.

Sub greutăți mă încovoi,
Când văd cum toate cad în lut,
Trăgând la carul cu nevoi,
Împins de teamă spre trecut;
Că nu-i nimic de înțeles
Din câte mi s-au dat-luat,
Fără vreo urmă de succes,
De-același veac, de-același leat.

Întorc o vorbă și găsesc
Mocnind în ea, un adevăr
Ce-mi pare strașnic și firesc
Cât, încă, n-am mușcat din măr;
Dar nu-l rostesc, ci îl ascund,
Intre ce-i rău și ce e bun
În lumea care -muribund-
Mă pierde. Și nu știu s-o spun.

Spre toamnă brațele-și întind
Descinse ramuri de copac,
Făcând în mine să cuprind
Nedumerirea-n care zac;
Să simt mai mult decât aș vrea
De ce-am trăit, la ce-am visat,
Pe câmpul cotropit de nea,
Printre frunzișul destrămat.

M-aplec din ce în ce mai mult
Spre glasul tainic, să discern
-Rătăcitor, prin câte-ascult-
Între ce-i nou și ce-i etern,
Când din neantul echivoc
-Văzând cum dau să-l descompun-
Mă-nvăluie un cerc de foc,
Pe care nu pot să-l adun.

În mine vin și se petrec
Furtuni după furtuni, mereu,
-Căutătură și eșec-
Dezlănțuiri spre-un apogeu
Edificat, ca să-l ajung
-Iluzie, cu chip uman-
Pe drumul ce se-ntinde lung
Cât timpul risipit în van.

Spre țărmuri greu de cucerit
Mă poartă încă-același dor
-Ca umbre, care s-au pornit,
Lasându-și urmele-n pridvor-
Și-nchis în vechiul zodiac,
Menit, anume, să-l înhăț,
Nimic nu stă, când mă prefac,
Din inocență sau răsfăț.

Nu știu, din tot ce am atins,
Anume ce a mai rămas,
Că răscolit, cu dinadins,
În mine însumi m-am retras,
Dând clipei sufletul-obol
Să se destăinuie, profan,
Când rătăcit, din gol în gol,
Șterge răbojul, an cu an.

E drumul ca și cum a fost,
De mult prezis, să nu-l cuprind
-Ca dezmembrarea fără rost,
Pe orizonturi aburind-
Anume dat, anume pus,
Ca, insolvabil, să m-agăț
De cele câte s-au mai spus,
Fără să uit, fără să-nvăț.

Fără să uit, fără să-nvăț,
Șters e răbojul, an cu an,
Din inocență sau răsfăț,
Cât timpul, risipit în van,
Pe care nu pot să-l adun
Printre frunzișul destrămat;
Mă pierde -și nu știu s-o spun-
Același veac, același leat.