( continuare)

Totul este ireal, existența fizică, finită, stingându-se în vâlvătaia de sentimente care, ascunzând duritatea lumii, a dăruit universului nostru spațiu și timp... . Liniștea a devenit habitatul în care instinctul ne-a transformat în prunci, în care ne-am maturizat. Inhalând experiența umbrelor iernii am devenit fluturi de gheață în imensitatea lipsită de personalitate a naturii adormite...muribunde!

Ne-am născut în realitatea care acum ne reneagă, ne-am croit drum prin nămeții care acum ne ascund urmele, ne-am jucat cu vântul care ne-a părăsit...dar suntem împreună și nimic altceva nu mai are importanță. Ne-am regăsit cu toate că niciodată viața nu ne-a adus împreună, ne-am recunoscut cu toate că niciodată nu ne-am întâlnit până azi! Ființa îmi era incompletă, lumea îmi părea neverosimilă, artificială, stupidă; fără ea, fără ființa care mi-a redat speranța, care mi-a retușat universul, care m-a redefinit! Am fost nimic, subzistam în virtutea inerției, existam,...brusc, am început să trăiesc. Liniștea mă hrănea, faptul că Ea există mă motivează,...cresc, mă transform! Realizez că duceam o viață de vierme, că rațiunea care se dorea fundament al filosofiei mele era cea a unei larve, că devenind fluture și că, întâlnindu-mi perechea, viziunea mea a devenit cea a unui fluture, că limitările trecutului nu trebuie să-mi influențeze viitorul. Realizez că lumea care mă cuprindea cu mulțumire nu mă mai poate reține, că cerul nu mai pare atât de departe!

Piruetele prea aproape de cer ne-au obosit de-acum, și cum stelele întârzie să apară, cum norii continuă să-și trimită armada de insecte reci, înaripate, către pământ, ne-am strecurat într-unul din cuiburile stafiilor care m-au crescut contopindu-ne într-un imens, devorator sărut. Iar când fericirea a devenit vis, când fulgii de nea s-au transformat în flori însuflețind pajiști nesfârșite, tărâmuri nesfârșite, când somnul a pus stăpânire pe gândurile noastre, am dat uitării și cea din urmă amintire a lumii în care ne-am născut! Ghemuiți îmbrățișați în așternutul de paie, cu urma sărutului pasional pe buze, cu urma unui zâmbet fericit pe obraz, vegheați de vântul trădător, înduioșat și prieten, am pătruns în lumea somnului și a morții uitând experiența iernii dar trăind-o pe cea a iubirii. Când inima și-a încetat epopeea, ninsoarea s-a oprit. Norii au părăsit tărâmul aștrilor, luna, regină a nopții, și-a arătat chipul trist...



(va urma)