Am vrut să prind acel moment
cînd nu este nici zi și nici noapte
cînd parcă umbrele sînt mai reale decît oamenii
cînd păsări aproape nevăzute trec fantomatice prin noi
ca și cum am fi niște trupuri fără de contur

Am vrut să nu se mai întîmple nimic
pînă cînd apusul acela violaceu fracturat în arbori
nu va rămîne ars pe retinele mele
pînă cînd aerul rece de februarie
nu îmi va pietrifica plămînii

Am vrut să zăvorăsc clipa aceea
a îngemănarii crepusculare
în inima mea ca într-o clepsidră
din care timpul nu mai poate fugi
ca să ți-o pot dărui ție

Mi-am ținut respirația,
am închis ochii.

Dar n-am reușit...