Rămășițe din Marele Naufragiu al Nebuniei



I.

Cad primele noastre inimi în țărâna ecoului.
Speriat de fiecare apus ad-hoc
mă ascund într-un ritual al vorbirii și al muțeniei.


Pe acest tărâm
dragostea nu-i decât un epitaf la orizontală.


La fiecare răsărit fugim pe țărm
să ne convingem
că pescărușii mor întotdeauna
cu aripile abandonate în cer.


În palmele mele
orice delir al tău capătă chip de prunc,
iar la apus îmi place să-mi înserez
solitudinile pe privirea ta.
















În marile saloane ale inutilității
se ascund ultimele rațiuni de a fi ale acestui tărâm.
Mereu aici timpul ne spune
că suntem mai aproape de noi cu un tropar.


Rup din briza clipei mari petece de liniște,
de parcă am învățat să spun cuvintelor
pe numele lor mut.


Întorc mereu ceasornicele netrecerilor,
spunând în fața oglinzii banalității
încă o dată lecția absolutului.


Aștept mereu ziua
în care-ți voi spune această lecție perimată
a unei nebunii repudiate de propria materie
din care s-a plămădit.


Ridic altare din resturile clipelor noastre,
supunându-mă doar în fața legiunilor anormalității
și-mi răstignesc cotidian inconștientul
pe astenii de primăvară.














Mai ard lucid
preț de o primăvară pe rugul infidelității tale,
atunci când marele croitor Timp
îți țese rochie de mireasă din propile tale nevroze.


Mai sunt aici
pentru că pe acest țărm nisipul
mă învață mereu dreptul la deșert.

Pustie această cale bătătorită cu glasuri venite din altă lume.


Îmi rechem la timpul știut
vehemența samavolnică a Nebuniei
cu care te-am iubit.























II


Ceasuri târzii,
limbi de orologiu descarnate de putința trecerii clipelor
îmi ridică din tăvălucul unei istorii personale
un tumul pentru libidoul tău.


Nu mai știu sensul în care razele soarelui
trebuie să se frângă letal de irisul meu.


Îmi promit mereu, că mâine
voi învăța să mor de la vietățile oceanului
vrând să scap de lecția unei nebunii prea fragede.


Cu fiecare fărădelege acest țărm
se îmbibă cu săruturi convalescente,
iar importanța de a muri
se numește pe acest tărâm linie a orizontului.


Am învățat să aduc fiecărei clipe ofranda conștiinței.















III

Fug bezmetec de gândul
că sunt prea puțin nebun
ca să înțeleg lumea din cuvintele nerostite.


În lutul acestui tărâm
fuga de moarte este definiția diafană a nonsensului.


Îmi place să fug gol când spectatorii îmi sânt obsesiile tale.


Desfrânările acestui tărâm
mă vor chema mai aproape de eternitate
și-mi vor spune că nu mai pot să fiu sclav,
în bordelul timpului.


Trupul mi se frânge
în căutarea supremei rațiuni a luminii,
astfel că orice alegere
mi se pare o invitație la inconștient
și de aceea îi mai spun istoriei
încă o dată pe numele său de damă de companie,
de parcă poeții ar putea spune cuiva pe nume.









IV

Deprind cu fiecare orgasm al mării o sintaxă a amăgirilor perene.


Îmi țin pana aproape
de o călimară devastată de umbrele incoerenței,
scriind orice gând
care a fost un elev silitor la școala tautologiei.


Sunt sigur că acest tărâm mă va învăța
să văd cerul în chip de femeie
legănându-se de gâtul meu
și că tot el va învăța
fiecare rătăcire a ta
să-și găsească un drum
pe care să poată umbla
atunci când îi se va face sete.


Mai pot spune cu exactitate de o beție,
povestea în care moartea
a făcut ilicit pentru prima oară
dragoste cu gândurile mele.


Acest tărâm mă pune să desenez cu obstinație :
timiditatea incestului dintre clipe și anotimpuri
exilată în paranoia mișcării nisipului din clepsidră.














Simțirile prin care știu că ploaia mă va uda,
le-am pierdut în obiceiul
de a-ți atinge cu semne de punctuație,
pielea asediată de rouă.








V


Cuvintele se chibzuiesc
pentru a fi îndeajuns ridicării frontispiciului delirant al tăcerii.


Luna, asemenea unei vaci
într-o eră a subtilității de apoi,
paște iarba de pe marea câmpie a stelelor căzătoare.



Încă un verb până la zi, încă o gelozie păgână.








Strigătele se sfarmă în culorile
unui ecou recondiționat din fragmentele unei nopți de amor.



Reinventez primul rost al tăcerii.
Catedrale în ruina rostirii
mă fac să savurez fiecare ritual
rămas într-un dincolo al cuvintelor.


Mai sunt într-un aici
ce se chinuie să nu fie surghiunit pe buze.










VI

Voi muri înfășurat în așteptarea zorilor.


O rugăciune spusă:
nimic altceva decât o repetată și tardivă trădare a absolutului.










Tăcere după tăcere:
dans funebru în luminișul sensului;
Nimic după nimic:
simfonie pentru vioară și două realități cotidiene.




Poate că nu mai sunt decât acel profund sens al Nimicului.


Am aflat dintr-o carte scrisă într-o limbă otrăvită
cu privirea ta, că:
lacrimile ar fi
primele valuri ale nimicului din noi ce-și caută țărm.


Oare există o Vârstă de aur a Nimicului?






























VII


Știu că voi muri atunci când
nebunia ta nu mă va mai avea drept țărm.


Mă lansez la apă ca fiind cea dintâi corabie
a muribunzilor fericiți.


Nu știu cum pot scăpa
de ingrata condiție de țărm.
Un țărm prea cotropit de lacrimi
pentru a-și regăsi demnitatea de uscat.


În această Nebunie șoaptele nopții
par a fi catarge ce au învins uraganele declamației.


Nebunia de a fi ne spus pe numele proaspăt al atingerilor,
am plătit-o cu alungări din Edenul Asemănării.














Mereu alteritatea sensului
ne străbate ființa ca o nălucă a orgoliului.


Doar lacrimile
vor să mai fie una ca alta.
Fericită contopire în identitatea suferinței,
a Creației.


Nici nu mai știu
când din lutul asemănării noastre cu nefericirea
am plămădit filele acestui univers.


Parcă mai ieri îi spuneam mării
cum poate să se ascundă de valuri:
acești prunci ce-și caută avortarea cu abnegație de metronom.






















VIII.

Pe acest țărm Nebunia
își trăiește o binecuvântată regăsire.
Căutarea și regăsirea:
două brize venite de la tropicele destinului.
Căutăm pentru a regăsi suprema rațiune a căutării.


Idila mării cu acest țărm:
Nebunie a celestului și a terestrului,
dans perpetuu,
tabiet cosmic,
mondenitate ontologică,
inconștient colectiv purtat de tine la gât ca amuletă.


Îmi refac din simțurile mele o cochilie pentru extazele viitoare.


Dreptul la naufragiu
se câștigă mult prea greu pe acest ocean a sensualității,
căci fiecare picătură de apă
nu este altceva decât un rapace tentacul a memoriei.


Întristările răsăritului
amintesc de limbi moarte în propriile lor semantice târzii.












IX

Îmi arunc mereu undița în văzduh
pentru a-mi potoli setea de zbor.


Orice Nebunie se naște cu iz de cer și aripă.


Tărâm uitat al utopiilor:
Tu ești prima lecție a înălțării.


Sensul face din fiecare zbor un pretext al căderii.


Doar un univers al aripilor
mai poate să-mi redea
demnitatea pierdută a privirii din înalt.


















Sens după sens:
răpire a posibilității de a fi aripă.


Aripa: acel moto
al imposibilității coerenței terestre.


Sens, zbor, Nebunie:
poate stăpâni prea desueți ai unei cosmogonii prea actuale,
însă și poate prea învecinată cu moartea.
(explicații necesare pentru ca acest tratat de tanatologie
să fie folositor și nemuririi.)


Vuietul normalității face circumspectă strălucirea soarelui.
Este ca și cum gândurilor
li s-ar interzice dreptul la o vânătoare de neuroni.


Permanentă reverie a morții.


Totul aici pare a sta sub semnul apelor inundate de halucinații:
Lichenii astrali se agață spasmodic
de fiecare piatră a unei formațiuni de spirochete iluzorice.
Brațele unui sifilis latent
par ca niște fălci de amfibiu ucigaș...












Nimic mai normal
decât această normalofobie demonică
venită din măruntaiele unei condamnări la moarte,
amânate pentru o conștiință viitoare.


Iubim chiar și normalitatea morții,
neînțelegând inefabilul unei sinucideri.



Nici absurdul nu-l mai putem dezgusta
în castelele de pe acest țărm,
decât în pocale din cristal de Normalia.

Aforismele normalului se încrustează pe falangele bolii
ca prime semne de mortificare.


O normalitate prea desuetă pentru a defini patologia versului.


Te vreau nebună normalității gândului că voi muri,
pentru că doar pe acest țărm
am putut să-mi transform ecoul
în pretext pentru zborul tău.