Un duh izbăvitor de suferință se lasă peste oraş, Ca o perdea din lacrimi reci de smoală şi amare suspine. Domneşte liniştea surdă şi moare al zilei fluturaş. Ploaia cu săgeți aspre coboară, durerea să-i aline. În noaptea suferințelor, făpturi stranii apar în ochii ei. Umbre negre învie pe pereți şi se apropie Înfricoşătoare forme tremurânde, ce cresc la sânul teamei Stârniți de durerea crudă, demonii vor să o învăluie. Din preajmă, fata nu-i poate izgoni, imaginația creează, Împinsă de tristețea nebună şi curată. Acum de moarte îl urăşte, dar ființa ei dansează La gândul că prezența lui ar face-o, nici inima să nu-i mai bată. Lacrimi înghețate alunecă pe obrazul ei şi se topesc arse . Durerea ei străpunge noaptea şi trece dincolo de nori; Infinitul cer se-nduioşează – stropi ca de mătase O mângâie pe fată; plouă, dar fără culori. Atâta linişte, aşa pustiu! Glasuri sunt stinse, cu toți dorm Sufletul ei nu are pace, neliniştea adâncă o stăpâneşte. Nici ploaia nu mai are puteri magice, de ea nu se lipeşte somn. Emoția trupului său, freamătul lui zgomotos – după ele tânjeşte. Simte că e toamnă: frunzele se întorc în pământ, Apusurile sunt însângerate, întunericul e veşnic! Nici răsuflare! Natura se înveleşte într-un mormânt. Nările ei se îmbată cu parfumul lui, de viață dornic. Vântul spulberă ordinea şi lasă-n urmă praful plutind Nimic nu mai are locul său şi soarbe un miros greu de mâhnire Ea, neîncrezătoarea, ajunge neputinciosă iubind. Se chinuie să-l găsească. De ce nu poate să zboare? Amară e ființa ei acum şi parcă moartea vine Cu vorbe dulci, coasa-i promite izbăvirea Vrea să se elibereze din chin; viața ei de-un fir se ține Delirând, mişcă buzele, spune da, curând va uita durerea. Dar se trezeşte. Nu vrea răului să-i fie soață! Însă, de când a plecat, gura ei simte doar venin Să aşeze sărutul lui pe o floare trecută, s-o aducă la viață! Cum ea visează neîncetat, el a uitat-o, iubitul ei cu numele de spin. Răcoarea nopții o îmbracă în tremurare blândă Stă strânsă într-un colț – o muribundă! Toți au murit de când l-a cunoscut şi nu vrea să ascundă Că îngerul a părăsit-o. Dumnezeu o lasă. Se scufundă! Un strop de voință mocneşte în ea; porneşte la drum. Îşi întinde brațele amorțite către el. Îl caută… Sufletul n-a înşelat-o niciodată, ştie că sunt aproape acum A venit! O cuprinde într-o îmbrățişare ucigătoare şi e de fericire beată! Copii se joacă, boboci înfloresc, o harpă cântă. „ - Hai!” Îngeri o cheamă, lumina caldă îi zâmbeşte - Nu-i sărbătoarea regăsirii, ci fata e primită-n Rai. Cu ultima dorință împlinită, ea moare. Şi doar pe el îl iubeşte.