Mă asemui unui copac.
El are foarte multe brațe,
și eu, foarte multe brațe :
două vizibile, o mie invizibile.
Când sufla vântul brațele lui foșnesc;
mă gândesc că atunci cand îmi mișc brațele
probabil ca și ele sunt împinse de un vânt
ciudat.

Mă asemui cu un copac;
fiecare cuvânt al meu este o frunză.
Această comparație mă satisface
și este semn ca am îmbătrânit.

Când eram tânăr, mă comparam cu un zeu indic,
zeu cu foarte multe brațe, foarte multe picioare.
Îmi plăcea să spun că brațele si picioarele
mi-au fost rupte si ca
mi s-au lăsat numai două brațe, dinspre
partea dreaptă,
si numai două picioare
tot dinspre partea dreaptă.

De aceea când alergam, alergam in cerc.
Apoi în spirală.

Acum am îmbătrânit,
îmi place să mă compar unui copac.
Cred ca mișc brațele si picioarele
de bataia unui vânt straniu,
și sunt fericit
de această comparație.

În curând n-am să mă mai compar cu nimic,
n-am să mai mișc din brațe, din picioare,
iar cuvintele mele
nu vor mai semăna cu niște frunze.

Atunci, voi fi ingăduit
de prieteni, de dușmani, si voi schimba planeta.

Astfel, mă voi pregăti aiurea,
să mă compar c-un lucru cu totul si cu totul altul,
iar când voi mai fi îmbătrânit –
cu un alt lucru,
cu totul si cu totul altul.
Apoi imi voi schimba iarăși planeta
și-așa mai departe,
ce monotonie, doamne, dumnezeule !