Undeva,cândva,
în a treisutecinzecișiopta
putere a nopților de iesle,
la gura flămândă a sobei
ai să împletești cămașă de vise
din firul argonauților
-unul pe față,
altul din sânge-
cu iarna pre iarnă călcând.
Și...de atunci,
ca un sfânt făcut,
vom colinda îmbujorați
troienitele cărări
ale sufletelor toate,
cele încă nerăstignite,
iar tu,
frumoasă gazdă,
vei pune lucrul deoparte
și vei înălța, ușor,
peste creștetul brazilor
Steaua-n colțuri de speranță
care iată...a răsărit!
Iară eu,
veșnicul menestrel,
am să-mi cufund o pană din aripă
și-am să cââââânt...
o poveste cu multe începuturi
și fără de nici un sfârșit:
"- Florile dalbe..."