Un nou mileniu


Un nou mileniu,
Lacrimi ne-ntrecute
Speram să-mi amintesc ca fiind trecut.
Nici noi, nici Dumnezeu,
Destinu-n cale nu l-am așternut.

Păcat nu este ;
Greșind cu trup și suflet,
Râzând, plângând, ieșindu-ne din minți,
Convinși că viața nu e o poveste,
N-avem copii și nu suntem părinți.

“ Mai rău decât sălbatici”-
O aluzie mult prea fină
Ca să arate ce cruzime întrupăm,
Copii bătrâni, atâta de fanatici
Că libertatea neavută o strigăm…

Două milenii
Au trecut din timpul
Ce ne-a fost dat ca să ne mântuim;
Lăsând în urmă ani, pare că anii
Toți s-au pierdut, neștiind cum să-i trăim.

Azi, disperare…
Mâine, poate nu va fi nimic…
Nesiguranța ne-a limitat puterea:
Când poți fi tot, ești totuși mult prea mic-
Uitând să vrem, ne-am început căderea…

Un viitor…
Nebănuite începuturi
Rămân a-și arăta fațetele ascunse,
Și totuși, unic gând nemuritor,
E fața umbrei reci și nepătrunse…

Mileniul următor-
Nu vreau să îl apuc;
Prea târziu pentru mine, prea devreme pentru voi,
Copilul nemuririi e totuși muritor…
Eu vreau să mor- în recea piatră nu-i loc de nevoi…