Moartea unui demon


Cu un vers eu nasc visare,
Cu o șoaptă nasc avânt;
În rest totul e uitare,
Tot e vechi pe-acest pământ.

Doar un vis e viața-ntreagă,
A trăi e-un ideal,
Zi și noapte, timpu-aleargă-
Timpul gol este banal.

A simți și cer și mare,
A trăi în flori și-n vis,
A iubi făr-aspirare,
Asta-nseamnă paradis.

Făr-a fi speranță pură,
Făr-a fi printre cei vii,
Nepurtând de sfânt aură,
Poți, iubind, un om să fii.

Eu, cu gândul fără urmă,
Eu, coșmar de aștrii morți,
Pot, ca pe o simplă glumă,
Să vă dau de moarte sorți.

Dar, murind, vă nașteți iară,
Și mai blânzi trăiți în chin
Și, iubind fără de ură,
Ați pornit al meu declin.

Eu, un înger fără moarte,
Eu… puteam să fac orice,
Dar acum, pierdut în noapte,
Mă dor vise veșnice.

Pasiuni atât de multe,
Lacrimi și durere vin,
Neputând să mă asculte,
Să le-opresc imensul chin.

Și eu fug, luptând cu ele,
Dar, oricât de mare sunt,
Mă cuprind în lanțuri grele
Și mă fac un rob din sfânt.

Eu creat-am iadul groaznic-
Mă cufund către adânc
Și, pe cât am fost de aprig,
Am ajuns acum să plâng.

Dar în juru-mi e tăcere:
Eu, ce-am vrut de rai să fug,
Văd deasupra-mi fericire,
Dedesubt tortură, rug.

Și mă zbat, trăgând de zale,
Dar alunec, cât de slut;
Neclintit de-a mele pale,
Sfârșitul m-așteaptă mut.