Iubitul meu,
lacrimile mele nu te mai plâng,
încremenite în tăcere statică
pe obrazurile vremii.
Clepsidrele astrale ticăie
invers acelor de ceasornic,
orbecăind, nebunele, în căutarea
timpului fluid de dinainte de crearea lumii.

Dragul meu,
te-am disecat în șoapte,
murmurate febril la ușile vieții,
în unghiuraticele mele frământări
te-am exilat,
reminiscență molcomă a intuitelor iubiri.

Vreau să te chem.
Mi s-au uscat evaporatele strigăte,
din leagăn încă mi s-au topit,
când de mirarea lumii
mi se împleticeau surâsurile.

Cu ce mâini te caut?
Mâinile își scutură a chemare
macii ofiliți, rădăcinoase decadențe.
În părul meu șerpuind către soare-apune
una câte una se pierd petalele-ntomnate
ale uitării de noi,
când se înclină grele genele cu umezi ciorchini.

Dezolatul meu apogeu,
desenat în pripă cu cenușa dimineților spulberate,
nu mă lași să te predau halucinațiilor mele toride.
Mă inunzi cu apa vieții arzândă
ce-ți curge din coasta dalbă
și preschimbat în respirații celulare
îmi străbați epidermele străvezii.

Iubite, pe obrajii tăi mi se preling dorurile,
stâncile, sfărâmatele.
În seara din urmă te conjur, măcar acum
oprește clepsidra nebună ce ne preface
timpul în scrum -

și din femeie face ne-om.