Mă screm cu o grimas-aproape fizică
să scot o rimă cât mai metafizică,
da’-n cap mi se-ntâlnesc în conflagrație
banalități cu-aceeași terminație.

Mi-e mintea goală, din privire picură
o deznădejde bâjbâind nesigură
ce-nstaurează sumbru superstiția
că versuri n-o să scot nici cu miliția.

Cu ochii-nchiși, cică a meditație,
am stat vreo cinci minute-n expectație,
cu gâtul strâmb, genunchii strânși în foarfece
cum am văzut prin filme să se practice.

Am amorțit de tot, mă lasă șalele,
de mai șed mult, îmi vor cădea petalele.
Hai înapoi, mă-ntorc la jug cu spatele
înțepenit, mă dor mărunt și coatele...

Nu... iar plec de la monitor, iau pauză,
mă legăn mormăind, caut o cauză -
m-așez în cap! Da, poate-așa se-ncumetă
niscai figuri de stil să cadă - spumegă

furia neputinței preanevolnice
și-mi ticăie secundele în ornice.
Am capul plin de sânge, capilarele
Supra-ncărcate își strivesc culoarele...

Mă duc la geam. Respir. Afară – negură.
Să scriu despre natură? Nu e-n regulă,
e mohorâtă și-asta, chiar patetică,
zici c-a intrat in criză energetică.

Începe să mă enerveze chestia,
și nu mai am răbdare, na, pun trestia,
ca să rimeze, și purced cu pregete
la numărat silabele pe degete.

Dar voi - cum scrieți, oameni buni, metafore?
Vă vin așa, livrate prompt, în amfore
și se înghesuie să intre-n pagină?
La mine e pustie și paragină!

M-am mai gândit să caut dicționarele
și să le puric, poate-așa amnarele
vor scoate o scânteie de senzație
de convertit în pași de incantație.

Dar m-am lăsat, de jenă. Evidențele
arată că la versuri corigențele
se știu de mult de tot, de la romani și daci:
dacă n-ai inspirație, mai bine taci.