S-au adunat, apoi haitele văzut-au dulci oase
din măduva caldă nu sorbeau decât cei mai de vază,
le sticleau colții prin râuri de sânge rămase
în rama-nroșită a cerului, pe la amiază.

Mai târziu, când se deschidea poarta-nserării,
fălcile lor se uneau într-o mândră, nestăpânită cântare,
în coloratele bale de roșu, a disperării
sămânță de victimă cânta și mai tare.

Urletul haitei urca și se-nfășura după lună
la miezul de noapte durerea-ncepuse să crească
pentru că o altă haită mai sângeroasă, nebună,
în stomacul plin proaspăt, din oase-a pornit să rodească.

Spre dimineață, cu boturi brumate-n mătase
nevinovate noi haite-nvățau cum să muște, să-nghită,
încât la amiază, din alte dulci și fragede oase
sorbeau înmulțirea ce le-a fost hărăzită…


Zilele, nopțile, gândul tot mor și dispar fără urmă,
pământul se-mbracă în gheare și blană de fiară,
urletul haitelor se-nghite pe sine, nu-i lună
și chiar haitele vor ajunge-nmulțite, să piară.