Încet, rar te scurgi și cazi
de undeva din stele
copil al ploii verzi
ce-mi moi zilele grele.

Alerg și șoapta ta
îmi picură pe frunte.
Povețe crezuri multe
despre delirul de-a mai sta
și frica vieții de-a pleca.

Copil al ploii te-ai născut
în nori pufuși; și ai dispărut
în mici băltoace de noroi.
Dar în căderea-ți ai văyut
și ai simțit ceva ce noi,
în zeci de ani nu vom admite
că este gestul glorios
de-a te-arunca cu capu'-n jos
când nimeni nu este a te prinde.

Oare ce-nseamnă pantru el
secuna de cădere-n gol?
Să fie oare ca la noi
o viață lungă fără scop
sau are chiar de la formare-un rol?

Trăiești prin milioane de mici picuri
și-mbrățișezi pământul cel murdar
unindu-te cu el, așa, banal
hrănindu-l, dândui viață
înverzindu-l.
Aș vrea să îți fiu frate,
să-ți fiu vânt
să te îndrum unde ai de udat pământ
și să te văd călăul sărutând
când te ydrobești de el
hrănindu-l, dândui viață
înverzindu-l.