Alerg mereu, de cand ma stiu,
Vreau mereu primul sa fiu
Alerg pe strazile intunecate
lareg, alerg mai departe…

Caut cu disperare
O mica alinare
Caut mereu ceea ce nu am avut
Caut ceea ce poate candva, am pierdut

Obsesia intuneruicului, a singuratatii
Frica de viitor, chemarea libertatii
Toate acestea se ascund in sufletul meu
Si nimeni nu va sti cate lacrimi au curs pe obrazul meu

As vrea sa pot sa inteleg de ce sunt asa
As vrea sa pot sa inteleg ce e cu viata mea
As vrea sa pot sa inteleg ce se petrece cu mine,
As vrea sa stiu cand voi trai fara grija zilei de maine…

Cate zile si nopti nu am putut dormi
Cate ore in sir imi doream cu mine sa fi
Acum insa anii au trecut,
Glasul dragostei noastre s-a pierdut
Daca as mai avea acea varsta a tineretii
As face si mai multe peripetii
Insa acum, cand usi de metal se inchid
Alerg singur spre acel rece zid…
Alerg mereu, pe acest coridor lung
Si inainte sa mor as vrea sa ajung
La zidul ce ma asteapta
Sa scriu gandurile mele in piatra
Nu mai pot privi inapoi, in trecut,
Prieteniile si chefurile au disparut
Lacrimile s-au transformat in apa
Iar inima mea a incetat sa bata…

Cat de frumos parea a fi in tinerete
Zilele ce trec mereu te imbatraneste
Si niciodata nu am sa mai pot scrie
Adevarata poezie…

Aceste randuri
Nu-s decat ganduri
Sunt sentimente si ganduri scrise
Cand eu asta-mi dorisem…

N-as mai putea sa scriu despre un rasarit de soare
Dspre viata ce o ai in fata, despre dragoste,
N-as mai sti sa scriu nici despre natura ce candva ma fascina
Nici despre zilele ce vor urma…

Acum nu mai incape sa mai scriu
Despre bucurie, despre fericirea mea
Acum scriu doar tot ce stiu
Ca simt si nimeni nu ma va mai condamna…

Mereu voi avea in gand o obsedanta intrebare:
Am iubit eu pe cineva vreodata, oare?
As vrea sa stiu cine stie ce parere are
Inainte de a privi spre grabita mea plecare!