Niciodată nu s-au prăvălit
atât de exultant irizații
niciodată nu s-a internat
atât de zaharisit extazul și
niciodată undița nu i-a căzut
atât de frustrată din mână
doar peștii cugetau în plasă
când două aripi au îmbrățișat omul
întrebându-l cum sunt
serpentinele spre albastru și dacă
poate renaște în fragmente
anaerobe pe schele spre înalt
îmbrâncind mocirla indocil fiindcă
undeva nicicând nu e noapte
îngropând reverul în fileu dacă
același suflet mereu aleargă
de o parte și de alta
a acestuia. Și oare ce să răspunzi
când pe fiecare coadă de pește
scria "Iubește, iubește, iubește..."?