Odinioară, c-un scâncet pribeag
am conștientizat singurătatea.
Din vastul ei monoton și-îndelung
am cercetat necuprinsul dor.

De premoniția amarului delir
a tresărit speranța regăsirii,
Iar freamătul vibrând al chemării
m-a aruncat în tumultul-Destin.

Atunci a început chinul așteptării,
ce el scurgerea timpului netimp a-ncetat.
De bucuria intuiției adevărului
Deosebiri și suferințe, treptat, s-au neantificat.