In groapa patrata, din noapte pana-n zori,
de sus privita de vedenii,
unde traiau cei patru sergenti dezertori
si palida fecioara Jeny,

erau de toate:
cutii cu afumaturi conservate,
operele complete ale lui Shackespeare,
mici plapumioare cusute cu fir,
perne roz umplute cu aer
si chiar o bancheta Biedermayer.
La o anumita ora cei patru ostasi
nepasatori, guralivi si lasi,
in uniforma si chipiu
incepeau sa-si vopseasca pustile in liliachiu.

Iar treaba odata ispravita,
clatinate de dragoste si ispita,
se duceau la Jeny care le dadea voie sa-i linga,
doi cate doi, talpa stanga.
Sfarsite de voluptate
si de fosnetul tarlalelor de porumb,
odata cu amurgul, cadeau toate
catanele, ca niste soldati de plumb.

Zambind, atunci, sibilin si impertinent,
Jeny stia ca-ntregul regiment,
in curtea caruia se afla, de altfel, groapa,
isi punea, cum se spune, spada si capa
si pornea in cautarea celor patru fugari,
inarmat pana-n dinti, ca de zile mari,
carand dupa el tunuri, chesoane,
ciorchini de grenade si faust-patroane.

Urcata pe bancheta de catifea,
Jeny isi salta din groapa capul blond si cata
la desfasurarea de forte.
In chiot de comenzi si palpait de torte
fiecare companie, cand trecea
prin dreptul ei, dadea onorul, iar ea
raspundea salutand militareste.
Se lasa apoi, hoteste,
o noapte vesela, cu lupanare,
cu crampeie de muzici si palate-n departare,
si, zambind fericita, dupa acestea toate,
Jeny cadea pe ganduri cu capul pe coate.

Asa trecu, noapte de noapte,
acea vara nesfarsita plina de tot felul de soapte,
de competitii sportive la periferii,
de semnale de goarna si rasete de copii,
pana cand, fara sa spuna ceva,
unul din cei patru sergenti hotari sa se predea.