lui Nichita Stănescu

Am uitat de Nichita
Și de toate lucrurile albastre
Am uitat de mine într-o casă străină
Fără urme de lacrimi și file
Am uitat de nunta frunzelor cu zefirul
Din foșnetul de seară
Am uitat pașii tăi pe scară
Și mă mir că nu mai ajung la mine
Treptele nu-mi mai bat la ușă
Nici vântul nu-mi mai intră pe fereastră
Degetele tăcerii nu mai scriu răvașe
Pe praguri imaginare
Timpan uriaș eram
Și-adulmecam freamăt, scoici, vagoane
Am uitat chiar și trole-ul 90
Într-un cartier izolat al inimii
Teii lui Eminescu nu mai ning poeme
Iar casa veche cu părculeț și porumbei
Întâmpină bătrânețea
Ce vine mereu prin surprindere
Am uitat să aud, să miros și să râd
De sub lucruri albastre, amare sau verzi.