M-am obisnuit cu cerul atât de mult,
încât nu mai îmi dau seama,
daca-i senin sau înorat, oricum,
am ajuns la o disperare
atît de obositoare, încât,
ma las fascinat de orice nor.

Gândul ca trebuie sa fac cunostinta,...
ma sperie pâna la sfasiere.
Prefer prietenia unei frunze
sau, a unei picaturi plângând
sau, asteptarea unui semn de le tine.

Si cu o ultima nebunie,
a ultimei picaturi de sudoare,
sau lacrima, caci nu mai stiu,
îmi dau seama ca nu sunt singur!
Caci voi fi întotdeauna cu mine.
Caci sunt si cu mine, dar si cu tine.
Si atunci încerc sa scap de mine ca sa ramai numai tu.
Si-l rog pe Dumnezeu sa ma lase sa vad...
sa-ti musti buza când caldura-ti construieste un rug,
sa-ti arda parul pentru culoarea lui.
Si atunci Dumnezeu drept recunostinta.
Pentru ca i-am multumit ca existati.
Mi-a dat voie sa ies din mine, sa adorm.
Dar pentru ca-i Dumnezeu, m-a lasat sa ma gândesc la tine.
Si atunci pentru ca-s Om,
mi-am luat gândul si m-am închis în mine.
Si sunt treaz.
Dar singur tot nu sunt!
Dar acum sunt numai cu tine.