un om coborand de pe ramuri
in lungimea si fara de mila trotuarelor,
liniste aramie radiind dorul padurilor
pe talpile aproapelui lor
de altfel atat de grabit,
sunt frunza, Doamne, frunza
fosnind a indurare,
si nu mai stiu de ce visez
a reinfrunzirea ciotului,
desi, primavara viitoare
imi e asa departe si straina.

tu iarta-mi, iubito, tacerea si lipsa,
la ceasul in care imi impart linistit gandurile,
si idealurile, rostul,
in mii si mii de frunze
pentru a-mi fi pe veci
deplina coborarea