Sunt o rană
redeschisă, din umbra timpului meu,
în carnea fără nici o vină a acestei veri
insomniace.
Obsesiv, spasme pe care le credeam resemnate
îmi încercănează cu încăpățânare diminețile,
supurându-mi pe sub pleoape un amestec ciudat,
între amintirea primei mele respirații de femeie
și singura stea căzătoare pe care încă
o urăsc.
În piept îmi crește tot mai adânc o cruce,
cu umerii largi, sprijiniți în propriu-i asfințit
și cu tălpile,
povești osificate ale sângelui,
înrădăcinate tăcut în coloana-mi vertebrală.
Iar în suflet
mi-au răsărit atâtea metastaze, anotimpuri fără timp,
încât de prea multul lor nerost
nu mă mai recunosc
și nu mai știu cum mă cheamă.
Doar atât mă mai știu:
sunt o rană ...





10 septembrie 2003