scrisorile de sub piele
mă erodau tot mai adânc, până mai jos,
ĩnspre inima dreaptă
( vrei să spui că ai uitat:
stânga a murit cu tine !)
ce-mi ritmează lent,
a petec de viață ĩntr-un scenariu
corodat de orologii somnambule.

lucrează subtil, lasându-mă să cred
că fremătările tot mai adânci sunt doar
șuierături
ale vântului bezmetic
ce-mi circulă prin unghii.
mușcătura lebedei anonime
mi-aduce-aminte de sărutul tău,
discret,
ca nu cumva să te zărească viața
sărutându-ți copacul.
și poezia –
mi-era atât de frică s-o numesc(durere)
ĩncât am uitat-o –
se străduia să te trezească
dar culorile ți se spălaceau
și ultima nuanță ți s-a transformat apoi
ĩn spumă de mare.

te-au culesc pescarii,
și te-au ĩngropat la rădăcina mea,
uitând să mă-ntrebe,
dacă eu aș mai vrea să te ĩnviu…