Arde, arde!
Săriți, pământeni, steaua arde!
Þipătul ei scobește inima cu briciul întunericului.

Copiii întind mâinile lor de mugur alb.
Prea departe-i mângâierea
și leagănul de cetină nu mai scârțâie a pace.

Arde!
Veniți, pământeni, sângele a fiert!
Steaua arde!

Vinovați de neputință, strânși cu genunchii la piept,
ne-a scos glasul din case, ne-a scos durerea din minți.
Arde, pământeni!
Clopotele Mănăstirii de Tămâie s-au tocit.
De atât neauz lumina pălește și
vaier de moarte biciuie zenitul.

(o scuză totuși e pentru trăit)

Lucirea blândă
în poarta de pământ abia deschisă,
c-o zvârcolire de parsec încinsă,
mult prea curând călăii și-a găsit.