Cândva îmi voi scrie poemul,
o linie continuă
pornind dintre baierele inimii
și trecând la pas prin toate ecourile nenăscute
ale alfabetarului meu de lacrimi.
Din piele voi țese un pergament,
după ce o voi înmuia,
de șapte ori câte șapte culori,
în arcul acela cu gâtul întins înspre soare
și degetele proptite alburiu în maluri.
Porii îi voi stoarce rubiniu,
adânc în căușul pământului,
până de cealaltă parte a rădăcinilor
cerului.
Venele mi le voi împleti în cuvinte,
scrijelindu-le apăsat,
cu dinții cei noi,
în carnea viselor întrerupte.
În fiecare strop de tăcere
voi poposi câte o ploaie,
urcând în vapori mărunți până în cântecul lebedei.
Apoi,
cu talpa ființei amurgită,
îmi voi face poemul să respire prin iarbă
până când linia lui continuă,
începută din inimă,
se va uni cu sufletul.




3 iunie 2003