Din oră-n oră, mă mai face mama,
încă o dată, oltean,
trenurile mă iau pe tampoane, ca
niște tauri năbădăioși, dar eu
nu mai simt.
Degeaba mătur cu sufletul meu
hipertrofiat
marmura murdară a sălii de așteptare:
pielea lui sîngerîndă, refuză durerea.
Degeaba plîng. Îngerul meu e imun.
Sarea lacrimei mele nu face decît
să ruginească
tăblăria grăbitelor trenuri de noapte
care nici azi nu mi te-au adus, nici azi!
Tiptil evadează din umorile creierului
melcii băloși ai tuturor
cuvintelor de dragoste pe care
nu ți le-am șoptit niciodată.
Într-o zi, voi recompune acest
poem spațial
după dîrele lăsate de ei
pe marmura murdară a sălii
de așteptare din gara
Craiovei.