Mă privești
de parcă aș fi
sculptură pe ape și amprentă pe umbră.
Ești străin, nu știi încă nimic....

Þi-am ascuns umbra rece a ochiului
sub zăpada mării;
am îngenunchiat
în fața izvorului celest
care mi te-a rătăcit pe aleile înșelătoare
ale oglinzilor
și-am călcat în urma secundei și a prafului.

Nu te opri, nu-ntoarce valul
care-ascultă-n întuneric
prima ta tăcere!

Ești străin, nu știi încă nimic....
Cum să-ți explic de ce plânge cuvântul mort
în mine și dincolo de clepsidre?
Cum să-ți spun
că, deși am sorbit ploaia amară
înainte s-atingă cenușa,
tot ce vreau e să adorm pe clapele pianului
și să înec pleoapa sub febra căderii....
în noi....