Atata timp cat ma inspiri,
iar limba mea rastoarna cantitati de poezie,
nu poti fi perfecta.
Ma uit la tine mai bine,
ciulindu-mi ochiul de sticla,
si mai destupand o oala cu vin,
dintr-ala vechi, aducator de pacate,
ma asez in scaun
si te intreb:
"oare cat spatiu mai e
pana la perfectiunea dumneavoastra, domnisoara?"

Partile noastre componente raspund prezent,
ce conteaza ca ai trei maini,
si mai multe suflete de impartit,
nu de-acolo vine problema,
iar limba mea continua sa rastoarne,
mormane de poezie,
cum poti sa-mi trezesti interesul
pentru
munti de sticla sidefie, temple cazute
si poli magnetici lipiti pe altare?
Nu esti perfecta!
Pentru ca atunci, ar trebui sa simt din directia ta,
un vid,
un val de caldura goala,
o innecaciune transparenta,
indecenta,
impinsa in pudoare cu fundul inainte.
Imi ascut vederea,
si destupand o carafa de vin portocaliu,
dintr-ala trezit, poreclit "mormaila"
ma asez in scaun
si te intreb:
"oare cum se face ca nu e asa?"

Sughiti si dai din umeri.
Te-arunci de pe-un picior pe altul
zdrobindu-ti maselele de podea,
lasa asta,
vino sa admiram slujile varsand paharele
si invocand dimineata,
chestia aia alburie si translucida,
care ma poate convinge sa uit
ca nu esti perfecta,
daca inchizi ochii si te urci peste mine.