Scot cantec nou din struna mea,
cat ploaie nu-i, nici vant, nici nea;
ma-ncearca draga mea, caci vrea
sa-mi stie pe de-a-ntreg iubirea,
dar orisicat ma-nteapa ea,
din mreje nu-mi vad mantuirea.

Ba inca ei ma harazesc,
la ea-n hrisov sa ma citesc.
Si nu ganditi ca ma smintesc,
de-mi darui numai ei iubirea,
caci fara ea au nu traiesc,
de mult ce-o vreau cu toata firea.

Nu-i fildes alb ca trupul ei,
deci nu ma-nchin altei femei.
Dar de-o ramane ca un stei,
cand eu astept sa-mi dea iubirea,
pe Sin Grigore c-o sa piei,
de n-aflu-n brate-i fericirea.

Stapana mea, ce folosesti,
de-amorul tau ca ma lipsesti ?
S-ar zice schitul ca-l ravnesti.
Da-ti spun: de grea ce mi-e iubirea,
ma tem sub chin ca ma zdrobesti,
de nu te-mbun cu tanguirea.

Ce folosesti de-oi fi plecat,
si n-o sa ma mai tii legat ?
Tot raiul lumii ne e dat,
de ne-om trai, noi doi, iubirea.
Cer lui Daurostre*, bun fartatL
nu-mi urle: cante-mi stihuirea !

Ea-mi da fiori si-nvolburare,
atat de mare mi-e iubirea;
de la Adam, cred eu, nu-si are
nimeni ca ea alcatuirea


*Daurostre este numele jonglerului care urma sa recite poezia.