Durere, mi-a dat în pârg cucuta
Și orizontul palid în jurul meu se-ncuie,
Pe trupul împietrit m-a năpădit cuscuta:
La seceriș pe miriștea de cuie!

Cu sânge cald de lup să nu-mi mai uzi ciulinii
Căci voi rodi pământ și vrejii grei se rup;
Și vine dimineața și m-or afla vecinii
La seceriș cu brațe fără trup!

De-mi putrezește tocul, uitat în călimară,
Tu neputința mea n-o socoti temei,
Nici măreția lumii nu mi-o lăsa povară
La secerișul florilor de tei!

Să nu înjuri ogorul atins de nerodire,
Nici anii de durere nu-i închina ursitei,
Stropește-ți dimineața pe pleoape primenire
La secerișul genelor iubitei!

Să nu te domolească nici urletul mulțimii,
Nici răutăți vecine ce se ascund în șoapte,
Să porți mereu în suflet chemarea înălțimii,
La secerișul vorbelor necoapte!

Oricât te-nghite marea să nu-ți trădezi izvorul,
Mulțimii ticăloase vorbește-i doar prin fapte;
Să te-soțești cu păsări ce-au să te-nvețe zborul,
La secerișul norilor de lapte!

De mi-ar mai crește brazda aș reîntorce-o-n glie,
Dar tot n-aș înțelege înaltul să-l însemn,
Nepricepând nicicum adânca lui solie;
La seceriș cu secere de lemn!

Durere s-a copt în lan amarul
Și am gustat și eu din fructul otrăvit;
Strâng bucurii cu ciurul, nenorociri cu carul,
La seceriș cu brațul istovit!

In nepăsarea voastră mă mai îngrop o vreme
Și poate vor vrea unii să-mi plângă pe cavou,
Dar rătăciți cu treburi, uita-vor să mă cheme;
Și iară vine vara și-i seceriș din nou!