Mi-au străvezit degetele, stând așa... întinse
între curcubeu și asfințit,
alungite leneș.
Mi-au coborât glasurile între mere și penele
zânelor din lalele, cu petece scrobite de soare
pe burți de bondari rotofei.

Mă-ntreba dimineață motanul: ”Ce bei?”
Facuse cafeaua fără zaț, și cu sare, așa amară cum
o gustasem la tine-n garsonieră.

Ce-ai putea să-i ceri? Bietul cotoi!
Zbura și el din copac în copac, ciugulind fluturi,
și-amestecând prin vrăbii
să nu formeze excrescențe de inteligență.

Mă-ntreba întruna: „Tu cum bei?”
Albăstrise și ouale de Paști și umpluse mieii
de pe pășuni, cu glasuri de îngeri.

Să-i asculți cum sfarmă noaptea-ntre dinții
desculți, flori de lalele!