Nu pot rupe legături de copaci
în tăcerea unui drum singuratic
care se îmbracă în frunze
și strigătul meu nu oprește raza de lumină
odihnită pe retina adormită
a unui ochi abia deschis a încredere.
Lumile plutitoare (pe gânduri eliberate
de amorțeala neființei învinse)
nu sunt ale mele.
Eu nu,
eu nu știu să fac să vibreze
carnea flămândă de ireal a omului
care se odihnește pe bancă
și nu pot vopsi zâmbete în păsările
cenușii ale unei ierni întârziate.
Eu doar rănesc hârtia folosindu-i
sângele drept hrană.