Visezi candid albastrul cerului de creastă
mergând poticnit prin cugete sordide...
Prietenii ți-s acri iar gândul încâlcit;
privirea rătăcită săruturi reci surprinde
prin ganguri stăpânite de gemete absurde...

Dar urma lămurită a pașilor gigantici
prin holuri reci te poartă spre trecut;
îmi spui că timpul și-a uitat seringile în vena
din care prin cenacluri adesea îți faci scut,
ei bine, viitorul îți este cunoscut...

Iar versul tău ca roi de cari
cu timpul șubrezește piciorul rațiunii,
în lemnul filosofic din icra palatină
se va ivi curând poetul națiunii...
In cinstea ta închin...Întinde-mi cupa!