Hoinaream de zile intregi prin maruntaiele armasarului.
Nici macar nu era din carnea noastra.
Livezile cu flori de mar rasareau aplecate de dupa nervuri,
fructele pocneau asurzitor la trecerea noastra,
frunzele isi dizolvau continutul,
in pumnul strans al premergatorului.
Rataceam destramati in siruri, sufocati de indoiala pasilor nostri,
spargand ritmic aerul pietrificat,
cu mainile in buzunarele celui din fata,
ca sa nu ne pierdem numarul,
cu degetele infundate in urechile celui din fata,
ca sa ne pipaim gandurile.

Diminetile ne regaseau cu aplauze,
nu toti eram poeti,
unii inca mai lucrau la statuile idolilor alesi sa-i reprezinte,
sculptate in maduva oaselor,
si puse la pastrare in muschii picioarelor,
ca sa se limpezeasca la fiecare miscare,
umbra langa umbra.

N-am mai vazut niciodata dupa aceea, lalele de marmura sangerie.

Hoinaream de zile intregi printre fire de timp inghetat,
aplecandu-ne crestetele ca pentru o inchinare pagana
pe altare manjite de flori si cruci din oase de cal,
invocand zeii locurilor,
sau doar propovaduitorii unei noi modalitati de comunicare.
Dadeam firele de iarba la o parte, taraind dupa noi,
un capastru si o sa mucegaita,
in cautarea unui loc unde sa le ingropam.

Nici macar nu era din carnea noastra,
si aerul era mereu proaspat, umplut cu muguri de capsunica,
zeii lui ne vegheau dintr-o parte,
zeii nostri ne aruncau ocheade de dincolo de drum,
stateau acolo unde ii lasasem,
burtosi si cheliosi, dornici de viata,
atipici.

Cand premergatorul ne atinse umarul, ne-am oprit.

Locul fusese insemnat de cateva decenii, exista un templu acolo,
si cateva statui,
si o urna in care trebuia sa ne lasam cenusa,
pentru a onora memoria armasarului,
prin care hoinaream de zile intregi.