De-a lungul timpului am lăsat
atâtea cuvinte în mine ucise
că nici nu mai știu să le exprim
cum se cuvine. (Cum se cuvine?)
Te rog să mă crezi, mi-e rușine,
ori de câte ori trec fantome
țipând și zbătându-se-n mine.
Dar cel mai tare mă sperie
fantomele mute
acelea ce mă bântuie nevăzute
lăsându-mi ca urmă a trecerii lor
doar aripa-nghețată a unui fior.
Și totuși mai am o speranță –
cu care să mai reduc din distanță.
Păstrez o rezervă de gânduri,
conservate-n apă sărată,
ermetic închise
în borcanul de sticlă albastră,
tocmai lângă vise.
Nu, nu te atinge de ele,
nu deschide capacul, te rog,
decât dacă vrei să le consumi
pe toate la o singură masă.
Te-aștept acasă.