De cateva zile mi-am propus sa nu ma mai gandesc
la cuvantul acela.
Am pus sa mi se aduca un butoi cu apa rece,
asezat langa marginea patului,
in care sa-mi scufund capul,
de cate ori lentoarea silabelor
imi inunda creierul.

E greu sa gasesti aici apa proaspata in fiecare zi.
Oamenii nu mai au rabdare,
ii simt frematand precum o colonie de furnici
astupata de un intreg desert
cu nisip radioactiv,
incetineala cu care isi hranesc animalele,
albeata ochilor,
buzele crapate,
sunt convins ca isi cantaresc cu atentie
motivele care ii mai tin aici.
Imi scufund capul in butoi
de fiecare data
cand cuvantul imi invadeaza creierul.

Nu stiam ca elefantii fac atata murdarie.
M-am pierdut in cateva nopti prin preajma ingraditurilor,
studiindu-i,
au pielea sarmoasa, verde, gata sa inmugureasca,
abdomenul bombat, rodnic, si privirea de om.
Am regasit in jurul lor
mirosul sudorii soldatilor mei,
impregnat in lemnul gardurilor,
in urmele din nisip,
in darele de sange.
Chiar si florile il au.

Nimeni nu mai are rabdare.
In fiecare dimineata, romanii ocupa platoul
si primesc rasaritul
cu strigate de bucurie.
Zdranganitul scuturilor ma arunca din pat,
dezgolit,
iar cuvantul vine cu furia tunetelor dezlantuite.
Atunci nu-l pot opri.
Sfatuitorii mei, care vorbesc limbi necunoscute,
deschise doar inchipuirilor mele,
incearca sa ma faca sa uit.
Mi-au adus arme nemaivazute,
mi-au dat sfaturi nemaiauzite,
au venit cu garantia unei foi de papirus,
ca numele meu
nu va fi dat niciodata uitarii.

Care nume?
De cateva zile mi-am propus sa nu ma gandesc la cuvantul acela,
dar zorii au poposit mai devreme,
intunecand totul in jurul meu.
Romanii sunt pregatiti,
Oamenii nu mai miroasa,
Elefantii nu mai vor sa nasca.
Fiecare litera ma ia incet sub stapanire.
Am varsat butoiul cu apa,
hranind nisipul cu samanta mea,
am imbracat armura,
astupand praful cu picioarele mele goale.
Fiecare litera ramane suspendata in aer,
prin vocile soldatilor mei,
prin scuturile dusmanilor,
prin urletul animalelor,
ca un cuvant ce nu se va implini
niciodata.