Erau nopți când mi se părea că ochii tăi, cărora le desenasem mari cearcăne portocalii, își aprind din nou cenușa. In acele nopți ploaia cădea mai rar. Deschideam geamurile și mă urcam, gol, pe pervazul ferestrei ca să privesc lumea. Copacii pădurii veneau înspre mine, câte unul, supuși, o armată învinsă venea să-și depună armele. Rămâneam nemiscat și cerul își cobora steagul sub care își trimisese oștile in luptă. Dintr-un ungher mă priveai și tu cum stăteam acolo, nespus de frumos în nuditatea mea însângerată : eram singura constelație pe care nu o stinsese ploaia, eram Marea Cruce a Sudului. Da, în acele nopți era greu să-ți deschizi vinele, când flăcările mă cuprindeau, cetatea urnelor era a mea, o umpleam cu sângele meu, după ce concediam oștirea dușmană, răsplătind-o cu orașe și porturi, iar pantera de argint sfâșia zorile care mă pandeau. Eram Petronius și din nou îmi vărsam sângele între trandafiri. Pentru fiecare petală pătată stingeai câte o torță.
Tii minte? Eram Petronius și nu te iubeam.

din
Petru Solomon, "Paul Celan. Dimensiunea romaneasca", Ed. Kriterion, București, 1987, pag. 201