Van Gogh a pictat acest soare
care-și împrăștie
suferința peste grădinile artrozei...

Mi se întâmplă să văd
imaginea întunecată, cu fracturi
rău vindecate, cu articulații
rupte, cu incandescențe reci,
a tufișurilor care se străpung
cu proprii spini,
altoiuri ale nebuniei.
În lipsa oricărui perete
Păsările nu se așază,
ci se agață
de ramuri contrafăcute.
Ele nu cântă la flaut sau la vioară,
ci cu pliscul,
cu un glas de orologiu
ce nu-și găsește consolare...

Mi se întâmplă să aud rumoarea
rădăcinilor care străpung
zgura și uleiul
precum degetele unui sculptor nebun.
Și focul gesticulează,
eliberând jerbe veninoase
în mișcări
din care țâșnesc trandafiri,
un somn dărăcit
de vertebrele zgrunțuroase ale
zborului vertical
al liniilor de înaltă tensiune
în timp ce un păianjen îmi desenează aici
fără încetare labirintul.

Totuși mi se întâmplă
să zăresc estuarul
deasupra grădinilor.
Acesta poate fi de un gri stins,
spălat de albastrul Genezei
și poate fi un corb
descumpănit, plonjând
în încâlceala stolului
de pescăruși.

Eu n-am să locuiesc iarna timpului
fără știrea acestui corp
Apele adânci își ridică
lumina de psalm
până la ceruri

pentru că exist în aceste grădini
sunt aceste grădini
de care mă depărtez
sau mă apropii.


******