Aud în covorul de frunze moarte,
Muzica tăcerii târzii,
Gândul meu, ia o frunză și-o duce departe
Și-o așează pe-a ei plete aurii…

Văd vântul cum cheamă puterea nopții,
S-adoarmă sufletele pustii…
Eu, pun pe-a mea geană lacrima sorții,
Să văd departe ochii ei albaștri-vii…

Se scurge prin aer lumina blajină,
Și timpul s-a prins pe-o rază de vis…,
Iar vocea ei, departe, mă cheamă, m-anină…
Să-mi dea un sărut pe suflet, în paradis…