Pe vremea cand romanticul domnea,
Iar copacii se scuturau de frunza pe trotuar,
Mireasma unui anotimp mort plutea in atmosfera,
Facand inimile sa tresara si indragostitii sa ofteze.
Pe alei pustii ce duceau spre cimitire,
O tanara fata se plimba-n surdina.
Si mersu-i era incet,
Abia-i simteai prezenta,
Dar privirea de-o ridica,
Pe loc iti-adormea gandirea.
Trecand ca o soapta pe alee,
Ea se gandea la imposibil,
Vorbea cu tacerea si canta cu vantul.
Si n-auzea vreun strigat
Si nu baga in seama crucile din jurul sau.
O placere sadica si totusi romantica,
O simpla curiozitate sau dorinta de a cunoaste necunoscutul...
Ciudata creatura, facuta de altii nebuna,
Fata isi elibera mintea, de nimicurile ce cauzeaza pierirea,
Printre spirite apuse.
Si stia ca sub crucile ce aratau tristetea,
Se afla totul si nimic.
Se aflau cadavre mute ce candva traiau ca ea,
Si raspunsul la intrebarile ce o apasau,
Caci, desi cadavre acum, ele au fost candva fiinte,
Care multe si putine au stiut,
Care-acum stiu totul, fara sa spuna nimanui,
Ce secrete se ascund la trei metrii in pamant...

Uitandu-se in stanga si in dreapta,
Sufletu-i singuratic ii inlemni,
Inima ii tresari.
Din beton, luand forme ciudate,
O statuie statea rece si lipsita de fiinta.
Cum se facea ca cerul pica,
Lumea se invartea si timpul statea,
Ce era acea imagine ce se contura in fata ei,
O idila, o speranta, un fior sau doar niste beton turnat pe sufletul sau...
Si merse sa o priveasca, sa se lamureasca,
Cum putea un lucru atat de rece sa-i incalzeasca inima,
Sangele sa-i fiarba-n vene si fiori sa o cuprinda.
In toata tacerea cimitirului,
In tristetea sufletelor ce parca le simteai in aer,
O noua iubire se-nfiripa.
Ochii ei citeau pe crucea ce marca o stingere,
Tanarul ce acum dormea a fost candva singur si trist ca ea,
A fost ucis in lupta si iubire nu a cunoscut,
Asteptand pana in clipa mortii o atingere idilica.
Frustata si trista, fata incerca sa se trezeasca,
Dar degeaba...inima-i batea un cantec nou,
Iar sufletu-i tesea o dezamagire...
Cu strigate mute, cu lacrimi evaporate,
Isi plangea de mila,
Cum era posibil, cum asa?
Sufletul i-a fost rapit,
Sufletul i-a fost ranit, caci ea se indragostise...de-o statuie...
In ceata si in frig, adormi langa ea,
Nu stia cine a fost si cum gandea,
Iar numele de-abia se mai vedea,
Sculptat in marmura inegrita de lumanari...
In zorii zilei, soarele o trezi,
Era o aventura, ce abia incepea,
Iar ea tot acolo se afla.
A inceput sa paseasca incet si desculta,
Pe frunze moarte ce-i plangeau de mila.
Si mergea din ce in ce mai tare,
Si-ncepu sa fuga, mai departe de statuie,
Mai departe de locul unde inima-i plangea...
Dar se opri langa Biserica si un trandafir ea cumpara,
Se-ntoarse timida si-mpacata,
Cu mana insangerata de la spinii trandafirului indurerat,
De cum a fost asezat pe mormantul singuratic...
Lacrimi de sange ea varsa
Si statuia saruta, plecand fara sa mai gandeasca,
Si parca fara sa traiasca, de la locul blestemat.

Si de-atunci in fiecare zi,
Un trandafir sta solitar pe mormantul rece,
Plangand o iubire ce s-a transformat in bruma,
Plangand o stea ce a cunoscut o luna...