Ha, ha! Ce mă bucur!
Am mai găsit un semn de la tine.
Le voi aduna toate într-un clasor
Pe care îl voi boteza după numele tău:
Infinită tandrețe.

Primul semn a fost o întâmplare
din care ne-am ales amândoi
cu zâmbetul pe buze.

Al doilea semn a venit,
furișându-se imediat după primul,
tiptil-tiptil ca o părere.
M-ai întrebat ce făceam la mall.
Eu, nevinovată fiind,
(n-am fost niciodată pe-acolo)
am ridicat din sprâncene
și-am rămas așa,
cu întrebarea ta între ele.

Apoi a venit și al treilea,
bățos, ca un curcan înfoiat
plimbându-se printre mai micile cuvinte
care cădeau din greșeală
din dialogurile celorlalți,
un sărut virtual,
primul.
Al tău!

Și uite, din virtual,
sărutul acela a devenit
cea mai frumoasă realitate a mea,
de drag o îmbrățișare,
al patrulea semn de la tine.
Sunt o norocoasă!

Semnul de la numărul 5:
cafeaua din dimineața noastră
plus primul nostru răsărit,
din câte vor urma.

La al șaselea
a fost cel mai simplu:
ochii mei s-au umezit de aburul vorbelor tale.

Iar al șaptelea semn
l-am găsit aseară,
(tocmai ce-mi spălam ochii
de oboseala de peste zi,
de la radio se auzea „Women in love”),
e o pată mică, maronie,
pe genunchiul stâng,
rămasă de la degetul tău mare
pe care l-ai apăsat acolo,
însemnându-mă a ta.




12 decembrie 2002